Brașov Triathlon nu mai există, e un eveniment dispărut de ani buni din calendarul competițional local, dar a rămas o referință importantă în amintirile mele, mai ales și pentru faptul că a fost primul meu concurs de triatlon olimpic.
Înotul s-a făcut în lacul Codlea, proba de ciclism a inclus urcarea Râșnov – Poiana Brașov și coborârea spectaculoasă Poiana Brașov – Brașov, iar proba de alergare s-a desfășurat în centrul vechi al Brașovului.
Revăzându-mi notițele de atunci, mă amuz. În primul rând, motivele care m-au adus la linia de start au fost de o ingeniozitate rară:
- Trei luni de pauză aproape totală din cauza spatelui? Check.
- O greutate de peste 95 de kg, gata să testeze legile gravitației la un concurs cu urcări? Check.
- Un entuziasm complet nejustificat de a bifa primul triatlon olimpic, pe principiul „ce se poate întâmpla rău?” Absolut.
Înot în orb
Proba de înot a fost o capodoperă de improvizație. Nu m-am încălzit înainte de start, dar măcar m-am poziționat strategic la coadă, ca să nu încurc pe nimeni.
Eterna mea problemă, costumul de neopren mă strângea. Am trecut pe stilul bras de urgență. Ochelarii luau apă și s-au și aburit complet, așa că proba de 1.500 m a fost un exercițiu de intuiție. Am ieșit din lac după 42 de minute, după care am suferit din greu până la tranziție, pentru că am avut de parcurs 1 km.
Ciclismul: Mont Ventoux de Brașov
Eram atât de nepregătit, încât de-abia mă țineam la plasa unui concurent care pedala pe o bicicletă mountain bike. Când început urcarea spre Poiana Brașov a început tragedia. Panta aia a fost Mont Ventoux-ul meu personal. La 95 de kg, fiecare metru de nivel de nivel diferență era o pedeapsă divină. Soarele îmi prăjea ultimii neuroni, iar pe la jumătatea urcării începusem să vorbesc singur pe șosea.
Gelurile mi se păreau prea grețoase, așa că am mers doar pe apă cu lămâie și speranță. Însă, pentru că Dumnezeul triatlonului este milostiv, după Iad a urmat Raiul: coborârea de 9 km spre Brașov, pe un drum închis complet circulației. Cei mai frumoși 9 kilometri din viața mea. Am dat drumul la bicicletă la vale de ziceai că sunt salvat de îngeri.
Râma alergătoare
Dacă la ciclism am suferit, la alergare pur și simplu m-am descompus. Încurajările celor de pe margine veneau de undeva dintr-o altă dimensiune. M-au luat crampele, iar pe urcări făceam un marș al doliului extrem de lent. Singura mea tactică de supraviețuire a fost să-mi opresc complet creierul. Orice gând conștient îmi aducea aminte cât mă doare tot corpul.
Cu 500 de metri înainte de finish mi-am regăsit instinctul de prădător: am văzut un alt concurent care se târăia la fel de jalnic ca mine. Am adunat ultimele resurse, am dat un „atac nemilos” și l-am depășit! Am trecut linia de sosire pe locul 94 din 138 la general (și un onorabil loc 40 la categorie). Victoria a fost a mea.
Privind înapoi, Brașov Triathlon rămâne una dintre cele mai tari experiențe. Am plecat de acolo mai greu cu vreo două kilograme de pepene, cu spatele întreg și cu o lecție clară: indiferent cât de puțin te-ai antrenat și câte kilograme ai în plus, dacă la final există pepene rece, a meritat fiecare metru!