Îmi vine să zâmbesc când privesc în urmă la începuturile mele în triatlon. De exemplu, în 2012, pe când triatlonul în România era încă un fenomen de nișă, adică un fel de „reuniune de familie” extinsă, mă înscriam cu inima cât un purice la primul meu triatlon olimpic din viață.
Era la Mamaia, concurs organizat de Smart Atletic, locul unde în 2009 făcusem primii pași în triatlon. Până atunci, maximum de înot pe care îl bifasem fusese la Sfânta Ana (1.200 metri în apă dulce și lină), însă la Mamaia mă aștepta marea… și multe necunoscute.
Când logistica era cel mai greu antrenament
În 2012, o deplasare la un concurs implica o întreagă saga. Am plecat de la București cu trenul, un drum plin de nervi și întârzieri, cu doi copii mici (Vlăduț și Natalia) care nu aveau stare.
Bicicleta mea? Nu era pe vreun suport dedicat pe mașina mea, ci călătorea separat spre Constanța, adusă de un prieten (Vlad Dulea). Alt prieten, Radu Marga, mă ducea cu mașina până la hotelul unde era cazat Vlad, ca să-mi recuperez bicicleta și echipamentul, iar eu mă întorceam de acolo noaptea, spre cazarea mea, cu un rucsac uriaș în spate.
Mâncarea înainte de concurs? Fără calcule exacte de carbohidrați per kilogram corp: o ciorbă de burtă, o porție mare de paste mâncate pe fugă și salam de biscuiți. Simplu, eficient, de modă veche.
Valuri, vânt și o veste șoc: „Fără înot azi!”
A doua zi dimineață, realitatea de la malul mării ne-a lovit din plin. Era un vânt năpraznic, ploua, iar marea era complet inaccesibilă. Ora startului s-a amânat o dată, de două ori, până când a venit anunțul inevitabil: proba de înot se anulează.
Debutul meu pe distanță olimpică de triatlon s-a transformat într-un duatlon olimpic: 5.9 km alergare, 36 km ciclism și 11 km alergare la final. Frica mea de valuri dispăruse, dar apăruse o altă provocare: două probe de alergare în același concurs.
Lupta cu vântul și picioarele de plumb
Startul a fost șocant. Eu, la 93 de kilograme la acea vreme, m-am trezit alergând primii kilometri sub 4:30 min/km. Mă minunam singur că rezist la viteza aia.
La bicicletă însă, am dat piept cu marea problemă a curselor pe litoral: vântul de la Năvodari. Mergeam spre Constanța cu peste 40 km/h, ca mai apoi, la întoarcere, rafalele să mă reducă la 25-26 km/h și să tragă de ghidon atât de tare încât îmi ea greu să îmi mențin echilibrul. Am fost un lup singuratic, pedalând pe o bicicletă împrumutată de la un prieten, un Giant din oțel, cu shimbător pe cadru, care era și cu o măsură mai mare decât ceea ce îmi trebuia mie.
Iar a doua alergare? A fost un adevărat examen de supraviețuire. Picioarele îmi erau de plumb, iar ultimii 4 kilometri i-am dus la bun sfârșit cu crampe la piciorul stâng, luptându-mă cu gândul de a mă opri. Am trecut linia de sosire în 2h 43′ 18″.
Ce s-a schimbat din 2012 până azi?
Citeam în notele mele de atunci cât de nemulțumit eram de mine la final. Mă enerva celebra expresie „Important este că ai participat”. Voiam mai mult, mă certam că am fost slab psihic pe ultimii kilometri și simțeam că nu am dat totul.
Privind înapoi din 2026, văd lucrurile cu mult mai multă înțelegere:
- Eram la început: fără un istoric de mii de kilometri în picioare, corpul meu făcea lucruri doar prin ambiție și determinare.
- Comunitatea era diferită: în 2012, Adrian Nanulescu, președintele Federației Române de Triatlon de atunci, menționa la ședința tehnică că în toată România erau doar vreo 1.200 de oameni care cochetau cu triatlonul și duatlonul.
- Pasiunea a rămas aceeași: deși acum am altă experiență, alt echipament și altă abordare a antrenamentelor, spiritul acelei zile de la Mamaia este cel care m-a ținut în sportul ăsta timp de atâția ani.
Prima încercare de Olimpic nu a fost un triatlon curat, dar a fost botezul de foc de care aveam nevoie. O cursă cu vânt, ploaie, prieteni care m-au ajutat cu logistica și familia care mă aștepta la sosire. Iar de atunci, povestea a mers mai departe.
P.S. Dintre cei mai vechi în triatlon, pe cine recunoașteți din fotografia de deschidere? Eu îi văd acolo pe Bogdan Mihai Ioniță, pe Sorin Boriceanu, pe Alexandru Diaconu, pe Mihai Baractaru, pe Zsombor Deak și pe Ciprian Bălănescu.