Cât valoarează pentru tine medalia de finisher?

Zilele trecute stăteam de vorbă cu Alex Ion care, pe lângă faptul că este sportiv profesionist și antrenor, a îmbrăcat și haina de organizator de evenimente sportive. Apropos, vă invit să vă înscrieți la Unstoppable Triathlon Pantelimon, un concurs de triatlon olimpic organizat chiar în București (mă rog, aproape în oraș).

Revenind, discutam cu Alex Ion despre bugete, logistică și despre psihologia concurentului amator. La un moment dat, mi-a spus o chestie care m-a pus pe gânduri, deși o știam mocnind în fundal: „Măi, adevărul e că majoritatea concurenților vin la competiții pentru medalie. Fie că ne place sau nu, medalia de finisher este unul dintre cele mai importante asset-uri de marketing pentru un concurs. Fără ea, vinzi jumătate din bilete.”

Oare asta să fie realitatea comercială? Organizatorii nu pot supraviețui dacă nu oferă această validare instantanee, pe care chipurile publicul o cere?

Privind lucrurile din perspectiva unui sportiv amator care a trecut prin sute de linii de sosire, nu am putut să nu mă întreb: când a devenit o bucată de metalmai importantă decât cursa în sine?

Kilogramele de fier vechi din debara

Dacă aș aduna acum toate medaliile pe care le-am strâns de-a lungul anilor de la triatloane, maratoane sau competiții de ciclism, cred că aș putea deschide un mic centru de colectare. Am acasă zeci de kilograme de medalii. Sute de bucăți de aliaj, prinse de panglici colorate, care zac în cutii sau prin colțuri de debara.

Și știți care este adevărul crud? Nu mă uit niciodată la ele. Nu stau să le revăd duminica, nu-mi mângâi orgoliul cu ele și nu le folosesc ca declanșator de nostalgie. Mai mult, unele dintre ele sunt atât de vag și de ieftin inscripționate încât nici măcar nu mai știu de la ce concurs sunt, în ce an s-au ținut sau ce distanțe am parcurs acolo. Un logo șters, un text generic și… atât. O amintire industrială, standardizată.

În mod paradoxal, valoarea lor simbolică tinde spre zero. Pentru că atunci când toată lumea primește o medalie doar pentru că s-a prezentat la start și a parcurs traseul în timpul limită, obiectul își pierde esența.

Chiar nu se poate fără medalie?

Cred că medalia la un concurs nu reprezintă sau nu ar trebui să reprezinte mare lucru pentru un finisher. Dacă am dori ca o medalie să aibă o adevărată greutate, o valoare reală, ar trebui să ne întoarcem la regulile sportului profesionist: medalie ar trebui să primească doar primele trei locuri de la Open, masculin și feminin.

Știu, sună elitist. Aud deja corul de voci care va spune: „Dar eu am muncit șase luni, am lăsat familia acasă, am îndurat ploaie și febră musculară ca să termin primul meu Half-Ironman ! Merit acea medalie!”

Da, meriți tot respectul din lume. Însă, munca ta, sacrificiul tău și depășirea propriilor limite nu stau în bucata de zinc atârnată la gât. Valoarea efortului tău este deja stocată în caracterul tău, în corpul tău mai puternic și în transformarea ta interioară. Linia de sosire este recompensa, nu magazinul de suveniruri de după ea.

Când transformăm medalia într-un drept universal garantat de taxa de înscriere, o golim de conținut. Ea nu mai spune „Am fost cel mai bun sau printre cei mai buni dintr-o competiție directă”, ci spune doar „Am plătit biletul și am terminat cursa”. Pentru ultima variantă, o diplomă digitală sau un simplu „Felicitări!” ar trebui să fie mai mult decât de ajuns.

Ce punem în loc?

Dacă organizatorii vor să ofere acel „asset” care să adauge valoare experienței, există alternative mult mai sustenabile și mai valoroase pe termen lung decât o bucată de metal care va aduna praf în debara:

• Fotografii oficiale gratuite și de înaltă calitate: O singură imagine surprinsă pe traseu sau la finish valorează de o mie de ori mai mult decât orice medalie generică. Pe aceea o descarci la rezoluție maximă, o printezi, o pui într-o ramă frumoasă și o așezi pe perete. Mai ales când vine vorba de acele curse pe care le consideri epice – unde ai suferit enorm, unde ai avut parte de o experiență care te-a schimbat, te-a testat din temelii și ți-a dezvăluit ce voință puternică poți avea în momentele critice. Acea fotografie pusă pe perete este o amintire vie și o dovadă a caracterului tău, nu o bucată de tablă mată ascunsă într-o cutie.
• Date, nu obiecte: O radiografie digitală completă a cursei tale (timpi intermediari, statistici de ritm, comparative pe categorii de vârstă) oferă o satisfacție mult mai profundă amatorului pasionat de evoluție decât un suvenir standard.
• Investiție în siguranță și hidratare: Decât să aloci bugete pe mii de medalii turnate pe bandă rulantă, mai bine folosești acele resurse pentru puncte de hidratare mai bine dotate, voluntari mai mulți pe traseu sau o organizare impecabilă din punct de vedere al siguranței.

Cu ce rămânem?

Sportul de masă a crescut enorm și asta e minunat. Dar odată cu această creștere, am importat și o cultură a recompensei materiale imediate. Alergăm după kituri tot mai bogate și medalii tot mai mari, de parcă experiența în sine nu ar mai fi de ajuns pentru a ne valida efortul.

Amintirea unei curse reușite, a momentului în care ai vrut să abandonezi dar ai strâns din dinți și ai mers mai departe, conexiunea cu ceilalți concurenți și peisajul care ți s-a lipit de retină – acestea sunt lucrurile care nu ruginesc niciodată.

Poate e timpul să facem sport pentru cum ne simțim pe dinăuntru, nu pentru medalia care ne atârnă la piept câteva minute.

Voi ce faceți cu medaliile de finisher? Le aveți expuse la loc de cinste sau au aceeași soartă ca ale mele, uitate prin cutii? Ce ați prefera în schimbul lor? Lăsați părerile voastre în comentarii.