Am participat weekendul trecut la primul concurs oficial de swimrun din România, la aproape 20 de ani de la primul concurs de profil organizat pe Planeta noastră. Am fost o mână de concurenți (șapte finisheri), cu toate că a fost o competiție super antrenantă. Mi-am dat seama că lumea de la noi nu prea știe cu ce se mănâncă acest sport și m-am gândit să încep o serie de articole de popularizare a swimrun-ului, ca să atragem mai mulți pasionați de mișcare din România către această disciplină fascinantă.
Așa că, pentru primul episod, zic să începem fix de la origini: cum a apărut totul?
A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, într-o noapte de vară a anului 2002, o masă dintr-un hotel din arhipelagul Stockholm pe care se strânseseră prea multe sticle goale. Anders Malm, proprietarul hotelului Utö Värdshus, stătea de vorbă cu prietenul său Janne Lindberg și cu doi dintre angajații lor, frații Mats și Jesper Andersson. Se vorbea, cum altfel, despre rezistență, despre limite și despre insulele alea încăpățânate care împart Marea Baltică în zeci de fâșii de piatră și apă rece.
La un moment dat, discuția s-a mutat pe o hartă.
— Ce-ar fi, a zis Anders trasând o linie improvizată cu degetul pe masă, să plecăm de la Sandhamn și să ajungem pe jos și prin înot până aici, la noi la hotel, la Utö? Peste douăzeci de insule. Fără bărci, fără pauze, doar noi.
Răspunsul n-a venit în kilometri sau în ritm pe mie de metri, ci într-un pariu simplu, scandinav: ultimii care ajung plătesc cazarea, mâncarea și tot ce s-a băut în noaptea aia.
A doua zi dimineață, când aburii alcoolului s-au risipit, provocarea a rămăs pe masă. Cei patru n-au dat înapoi. Au plecat pe un traseu sălbatic, de peste 75 de kilometri de teren accidentat și ape înghețate. Au înotat cu pantofii sport în picioare, au alergat printre mărăcini și pe stânci ude purtând costume grele de neopren și au făcut pauze scurte prin restaurantele de pe insule, făcându-i pe turiști să se uite muți de uimire la ei.
Au avut nevoie de mai bine de 28 de ore să ajungă la linia de sosire, epuizați, înghețați și având convingerea că natura nu e un decor pentru sport, ci un adversar direct.
Timp de doi ani, provocarea a rămas doar o amintire memorabilă între prieteni, asta până când Michael Lemmel și Mats Skott au intuit potențialul acestei nebunii și au decis, în 2006, să o transforme într-o competiție oficială. I-au spus simplu: ÖTILLÖ — „de la insulă la insulă” în suedeză.
La prima ediție s-au aliniat nouă echipe de câte doi. Doar două au reușit să treacă linia de sosire înainte de expirarea limitei de timp. Conceptul era brutal: nu existau zone de tranziție, nu existau biciclete de zeci de mii de euro, nu existau timpi morți în care să-ți schimbi șosetele sau să-ți usuci picioarele. Ce luai cu tine la start trebuia să tragi după tine până la final. Alergai în neoprenul tăiat la genunchi, înotai cu adidașii în picioare, îți legai partenerul cu o coardă elastică și te bazai pe o pereche de palmare și o bucată de spumă ca să nu te tragă apa în jos.
Iată ce scrie Michael Lemmel, pe contul său de Instragram, la 20 de ani de la prima competiție de swimrun:
Am avut 9 echipe de câte doi (dintre care una mixtă) la linia de start în Sandhamn.
Puțin peste douăsprezece ore mai târziu, prima echipă a ajuns la Utö Värdshus; navigaseră prin arhipelag pe saltele gonflabile. Pentru că acest lucru nu era împotriva regulilor la acea vreme (regulamentul s-a schimbat după aceea…), Echipa Nokia, nume mari din adventure racing, a câștigat prima ediție din istorie a ÖTILLÖ. Pe locul al doilea s-a clasat echipa FJS, la puțin peste 14 ore. Ei au parcurs traseul de înot în stil militar, pe spate, cu labe de înot, trăgându-și rucsacurile după ei. Acestea au fost singurele două echipe care au terminat cursa.
De-a lungul anilor, eu și Mats am continuat să ducem cursa mai departe, alături de concurenți din toate colțurile lumii și de echipa noastră restrânsă de oameni pasionați. Acest lucru a generat apoi o serie de curse desfășurate în același spirit și un sport nou, pe care îl cunoaștem cu toții sub numele de Swimrun.
Acum, la 20 de ani de la prima noastră cursă, mă simt recunoscător pentru toți oamenii fantastici pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor, mă simt recunoscător că am luat parte la crearea unui spirit în rândul swimrunnerilor — un spirit pe care îl găsesc excepțional.
Numele de „SwimRun” a apărut abia prin 2012, inventat aproape din mers de Erika Rosenbaum, una dintre participantele de top ale acelor primi ani. De acolo, ideea a explodat. Ceea ce a început ca o provocare amicală la un pahar de bere într-un hotel suedez s-a transformat în Campionatul Mondial ÖTILLÖ și într-un fenomen global care a deveni popular de la fiordurile norvegiene până la traseele de coastă din Portugalia sau Franța.
Eu am fost la una dintre competițiile din seria ÖTILLÖ, la Cannes. Vezi detalii aici: https://biciclistul.ro/swimrun-la-cannes-cum-am-alergat-si-inotat-alaturi-de-fiica-mea-natalia-echipa-neptun-ariel-are-misiunea-indeplinita/
Am fost însă și la o cursă în Portugalia, chiar anul acesta: https://biciclistul.ro/lagoa-swimrun-cand-oceanul-decide-sa-schimbe-regulile-jocului/
Swimrun în România
În România, comunitatea de swimrun este încă la început, formată dintr-un grup restrâns de pasionați care au gustat din experiența curselor internaționale și s-au întors acasă cu povești spectaculoase. Ar fi o idee excelentă să-i luăm puțin la întrebări, nu-i așa? Să ne povestească prin ce locuri au trecut și ce înseamnă, de fapt, o astfel de aventură.
Cel mai vocal promotor al acestei discipline la noi este Bogdan Mihai Ioniță, un sportiv amator care și-a dus pasiunea la nivel înalt și a bifat unele dintre cele mai dure triatloane din lume. În căutare de noi provocări, Bogdan a descoperit swimrun-ul. Iar după opt concursuri internaționale la activ — printre care și celebra etapă ÖTILLÖ World Series — și-a pus la bătaie întreaga experiență pentru a sprijini organizarea primei competiții oficiale de profil din România.
Evenimentul de debut (despre care am scris pe larg și pe Spotmedia) s-a desfășurat între stațiunea Jupiter și Mangalia, sub umbrela Atlantisman. Inițiativa i-a aparținut cunoscutului înotător în ape deschise Paul Georgescu, care l-a cooptat pe Bogdan Mihai Ioniță, cel care a conceput traseul.
Prima ediție a adunat la start un nucleu restrâns, dar foarte energic de pionieri: proba lungă a numărat 7 finisheri la individual, în timp ce cursa scurtă a strâns 13 concurenți. Tabloul a fost completat de trei echipe — una aliniată la startul cursei sprint și două la proba lungă.
În articolele următoare din această serie vom vorbi despre echipamentul specific (de ce înotăm cu pantofii în picioare și ce e cu palmarele alea uriașe?), despre cum îți alegi partenerul și cum se desfășoară, pas cu pas, o astfel de cursă.
Rămâneți aproape!