Am pățit-o și eu, dar li s-a întâmplat și multor mari sportivi. Rezultatele sunt, firește, diferite, dar efectele similare. Ce urmează după linia de sosire? Pentru mulți sportivi amatori, fie că vorbim de primul maraton, primul Half sau un Ironman complet, săptămânile de după cursă nu aduc întotdeauna satisfacția sperate. Din contră: apare o stare ciudată de vid interior, lipsă totală de motivație, iritabilitate, alimentație haotică și poate kilograme în plus care încep să se adune rapid (mie mi s-a întâmplat asta).
În comunitatea de triatlon i se spune popular „post-race blues” sau „depresie post-competițională”. Deși nu există încă o definiție clinică formală în psihologia sportivă, experiența este cât se poate de reală. Dacă ai trecut vreodată prin asta, nu ești nici singur, nici „slab”. Este un fenomen trăit de la giganții sportului mondial până la amatorul care îmbină antrenamentele cu un job de opt ore.
Din experiență personală: când totul devine gri
Trebuie să recunosc că nu vorbesc doar din cărți. Mi s-a întâmplat și mie, de mai multe ori, mai ales atunci când am transformat o cursă într-o miza uriașă în mintea mea: primul Half respectat cu sfințenie după plan sau primul ultramaraton.
După ce am realizat fiecare dintre aceste obiective mari, m-am trezit deodată lipsit de vlagă mentală. Eram secătuit, fără idei, fără motivație și fără chef de viață, de parcă totul în jurul meu își pierduse culoarea și devenise gri.
Ce a urmat? O perioadă în care n-am mai făcut sport deloc, am neglijat complet alimentația, m-am îngrășat și mi-a fost îngrozitor de greu să revin – din toate punctele de vedere. Este mult mai ușor să menții o formă sportivă decât să reconstruiești totul de la zero.
De la Pogačar și Popovici la amatorul din noi
Ceea ce am simțit eu sau ceea ce simți tu după o cursă mare nu este o anomalie. Zilele trecute citeam un articol pe Velo despre modul în care Tadej Pogačar a gestionat câștigarea Turului Franței. În loc să meargă la cursele post-Tur, slovacul a cerut tarife uriașe de participare (100.000 €) doar ca să fie lăsat în pace și s-a retras acasă. Mărturisirea lui pentru presa slovenă a fost de o sinceritate brutală:
„Uneori mă închideam în cameră și nu voiam să văd pe nimeni, alteori îmi doream foarte mult să socializez. Aceste fluctuații sunt extrem de frecvente… Ești în Franța o lună întreagă, mergi la capacitate maximă în fiecare zi, iar când ajungi acasă e un șoc. Ai nevoie de cel puțin o săptămână doar ca să reintri în viața reală.”
La rândul său, David Popovici a deschis un subiect extrem de curajos într-un interviu din presa de specialitate, vorbind despre „depresia postolimpică” de după aurul de la Paris:
„«Depresia postolimpică» este reală și oamenii nu vorbesc suficient despre ea. Toată lumea vorbește despre glorie, faimă, bani, dar nimeni nu vorbește despre cât de gol te simți după ce ai realizat tot ce ai visat vreodată. […] A fost, de fapt, cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și, dacă sunt complet sincer cu tine, a fost oribil și mă păcăleam gândindu-mă că sunt bine.”
Iar din natația americană vine exemplul legendarului Michael Phelps, care a mărturisit că după fiecare ediție a Jocurilor Olimpice se prăbușea emoțional în mod crunt, ajungând după Londra 2012 să se închidă în casă zile la rând și să nu mai găsească niciun sens vieții.
Dacă acești titani se confruntă cu un asemenea vid după ce își ating obiectivele, de ce am fi noi imuni?
Ce spune știința: caruselul hormonal și reacțiile creierului
Fenomenul a fost analizat în detaliu de-a lungul timpului. Încă din 2014, într-un ghid publicat de Ironman, dr. Mimi Winsberg (psiholog și campioană age-group) avertiza asupra stărilor de doliu și sevraj de după cursă. Recent, o serie de analize neurobiologice publicate pe platforma Triathlete.com de dr. Daya Grant (neurocercetător) au arătat că această prăbușire este un răspuns fiziologic complex.
1. Furtuna de hormoni de stres
Un efort de lungă durată declanșează creșteri dramatice ale nivelului de cortisol și prolactină (hormoni implicați în răspunsul la stres și adaptarea la efort). Acești hormoni au nevoie de până la o săptămână pentru a reveni la nivelul de bază. Când concentrația lor scade brusc, contrastul creează acea senzație acută de epuizare fizică și mentală.
2. Sevrajul neurochimic (Dopamină, Serotonină, Endocanabinoide)
În lunile de pregătire, creierul se obișnuiește cu un flux constant de neurotransmițători care mențin motivația (dopamină, serotonină, endocanabinoide). În ziua cursei, sistemul intră în overdrive, urmat inevitabil de o reducere bruscă a stimulilor.
Așa cum explică și neurobiologul Andrew Huberman (Stanford), după orice vârf (peak) uriaș de dopamină, nivelul acesteia scade temporar sub nivelul de bază (baseline). În această „groapă” temporară, creierul intră într-o stare de sevraj.
3. Sentimentul de doliu
Psihologii sportivi punctează că starea de după cursă seamănă cel mai mult cu o pierdere. Pierzi starea de „rockstar” de la linia de sosire, pierzi rutina zilnică și, mai ales, pierzi scopul. Procesul de pregătire era cel care îți oferea satisfacție zi de zi, nu doar secunda trecerii liniei de sosire.
De ce să nu-ți pui imediat un obiectiv și mai mare?
Mulți sportivi amatori au impresia că au găsit soluția magică împotriva acestei stări: se înscriu imediat la o cursă și mai grea. Ai terminat un maraton? Te înscrii repede la un ultra de 100 km. Ai bifat un Half? Treci direct la un Ironman complet.
Aparent, strategia funcționează: nu mai apuci să simți prăbușirea pentru că ești deja prins în valul următoarei provocări. În neurobiologie, această nevoie de escaladare se numește toleranță dopaminergică.
Însă specialiștii avertizează că această fugă continuă trage dintr-o rezervă de dopamină deja epuizată. Dacă nu-i dai creierului timp să se recupereze, împingi organismul spre burnout sportiv și supraantrenament. Când viața sau o accidentare te vor forța să te oprești, prăbușirea emoțională va fi multiplicată.
Cum gestionăm „post-race blues” fără să ne ruinăm forma
Iată pașii concreți recomandați de psihologii sportivi și neurocercetători pentru a traversa această perioadă fără a cădea în extrema abandonului total:
- Sărbătorește victoria și acordă-ți timp. Înainte de a te gândi la următorul sezon, lasă-ți timp să simți mândria și satisfacția reușitei.
- Acceptă starea ca fiind un proces normal. Înțelege că primele 1-2 săptămâni nu vei fi la capacitate maximă. Nu te învinovăți că ești indispus sau lipsit de chef.
- Păstrează „micro-mișcarea”. Chiar dacă nu ai chef de antrenamente structurate, nu renunța complet la mișcare. O plimbare lungă, o ieșire lejeră pe bicicletă cu prietenii sau câteva lungimi de bazin la relaxare vor menține circulația sângelui și tonusul muscular, prevenind îngrășarea și făcând revenirea ulterioară mult mai lină.
- Fără excese prelungite. Oferă-ți o zi sau două de răsfăț culinar, dar revino la o alimentație sănătoasă. Alcoolul și mâncarea ultra-procesată adâncesc starea de depresie și ceața mentală.
- Fă o analiză/recapitulare pe hârtie. Scrie un mic jurnal post-cursă. Analizează obiectiv ce a mers bine și ce nu. Odată ce gândurile sunt puse pe hârtie, creierul eliberează tensiunea acumulată.
- Diversifică-ți activitățile. Reconectează-te cu familia, prietenii și hobby-urile pe care le-ai neglijat. Încearcă activități fără miză de performanță, este cea mai sănătoasă metodă de a-i oferi creierului o pauză.
Să treci linia de sosire la o cursă grea este o realizare fantastică. Însă adevărata miză a unui sportiv amator nu constă doar în modul în care gestionează kilometrii de pe traseu, ci și în modul în care gestionează săptămânile de după.
Nu lăsa starea de gol să te împingă spre abandon total, dar nici nu fugi de ea spre o nouă competiție extremă. Performanța sustenabilă pe termen lung nu înseamnă să urci muntele fără oprire, ci să știi să zăbovești în vale, să-ți menții corpul activ în mod lejer și să ai răbdare până când pasiunea și motivația revin în mod natural.
Sunt curios, v-ați confruntat și voi cu această situație? Cum ați gestionat-o? Ce sfaturi suplimentare puteți împărtăși?