În mod cert, acest articol nu va fi pe placul multor antrenori de triatlon. În această industrie, interesul financiar primează de cele mai multe ori, iar mulți îți vor spune cu zâmbetul pe buze că „orice este posibil” și că te pot duce la linia de sosire a unui Full Ironman indiferent de unde pleci, doar pentru a-și asigura un client pe termen lung. Din fericire, există și antrenori cinstiți, care fac o triere riguroasă a celor care le bat la ușă și le explică de la bun început în ce iad logistic, fizic și financiar se înhamă. Din păcate, vocile lor sunt adesea acoperite de zgomotul de fundal al unei culturi care promovează depășirea limitelor cu orice preț.
În lumea triatlonului modern, distanța Full Ironman a devenit un fel de accesoriu de statut, o medalie numai bună de expus pe rețelele sociale și o poveste de spus la berile de după, asta dacă mai ai timp sau prieteni cu care să ieși.
Tot mai mulți oameni sar direct din fotoliu sau de la un simplu 10k direct la gâtul unei curse de 3,8 kilometri înot, 180 kilometri bicicletă și 42,2 kilometri alergare. Să vrei să ataci această distanță fără să fi trecut treptat prin pașii firești ai triatlonului înseamnă să fii pur și simplu inconștient, iar dacă alegi să o faci așa cum trebuie, prețul plătit devine uriaș pe absolut toate planurile.
Bineînțeles, nu spun că nu există oameni pentru care un Ironman vine natural sau că antrenamentele sunt la fel de chinuitoare pentru toată lumea. Există atleți cu un bagaj genetic remarcabil, foști sportivi de performanță sau oameni cu o apetență sportivă nativă uriașă, pentru care volumele mari se așază mult mai ușor și corpul asimilează efortul fără un stres devastator. Dar acești oameni sunt excepția care confirmă regula, o minoritate minusculă. Textul acesta nu este despre ei. Eu vorbesc despre restul, despre majoritatea covârșitoare: oamenii normali, cu joburi de opt sau zece ore pe zi, cu familie, copii, facturi și îndatoriri zilnice, pentru care sportul nu vine deloc ca o mănușă și pentru care fiecare oră smulsă programului înseamnă o negociere sau un compromis.
Cred că este o mare greșeală să sari peste distanțele mai mici ale triatlonului — Sprint, Olimpic sau Half. Triatlonul este o călătorie de maturizare fizică și mentală, unde fiecare etapă are rutina ei de tranziție, strategia ei de nutriție și lecțiile ei legate de gestionarea resurselor. Kitsch-ul suprem al industriei de endurance este atletul amator nepregătit care se aruncă la un Full doar ca să bifeze o căsuță pe o listă de ambiții.
Ceea ce urmează în acest caz nu mai are nicio legătură cu sportul, ci devine o luptă brutală pentru supraviețuire. Să te târăști pe asfalt peste cincisprezece ore, să vomiți la marginea drumului din cauza problemelor gastrice, să ai crampe încă din primii kilometri de bicicletă și să treci printr-un iad fizic doar pentru o medalie de tinichea și un sticker pe mașină este o dovadă de nesăbuință, nicidecum de eroism. Nicio validare de moment nu compensează săptămânile de refacere în care abia cobori scările sau riscul unor accidentări severe de durată.
Dacă totuși refuzi să fii inconștient și alegi calea corectă, angajând un antrenor și urmând un plan strict pe parcursul unui an întreg, te lovești de cea de-a doua realitate cruntă: militarizarea completă a existenței tale.
Susținătorii acestui sport îți vor spune cu entuziasm că ai nevoie doar de „management al timpului”, „prioritizare” și „comunicare”. În realitate, asta se traduce printr-o viață trăită ca într-o cazarmă. Ca să îți treci antrenamentele cheie prin acul de siguranță al zilei, trebuie să te trezești la ore absurde, când restul lumii încă doarme, pentru că altfel riscul ca viața reală să-ți dea peste cap planul este uriaș. Iar după o ședință grea de dimineață, ești așteptat să faci încă una ușoară seara, două antrenamente pe zi devenind noua ta normalitate obositoare.
Toată viața ta ajunge să fie blocată în timpi rigizi pe calendar, iar „optimizarea” înseamnă să elimini orice moment de respiro. Va trebui să îți faci timp pentru pregătirea caserolelor de mâncare pentru weekend și stretching. Vei fi disperat să înghesui puțin „timp de calitate” cu familia între două sesiuni de refacere. Vei deveni un diplomat de carieră în propria casă, obligat să comunici și să justifici din timp fiecare fereastră de antrenament blocată în calendarul comun, încercând să construiești un „sistem de suport” din oameni care, de fapt, ajung doar să-ți tolereze sau să-ți sprijine obsesia.
Practic, te transformi într-o mașină programată care funcționează exclusiv după parametri, pentru că vei monitoriza wați, ritm cardiac, grame de carbohidrați și ore de somn profund, în timp ce tot restul lumii din jurul tău trebuie să se adapteze rigorilor tale.
Pe lângă ruinarea timpului liber și presiunea psihică a acestei discipline draconice, participarea la un Ironman implică un adevărat efort financiar, un aspect despre care se vorbește mult prea puțin. Costurile nu se opresc la taxa de înscriere, care a ajuns un lux în sine și trece lejer de șapte sute de euro, ajungând din ce în ce mai mult și la 1.000 de euro.
Ca să poți lua startul în siguranță ai nevoie de o bicicletă dedicată de contratimp, ale cărei prețuri încep de la câteva mii de euro și pot urca rapid spre cifre absurde, la care se adaugă echipamentul specializat, costurile de întreținere, neoprenul pentru înot, pantofii de alergare schimbați la câteva luni și gelurile de nutriție consumate în cantități industriale la fiecare antrenament.
Adaugă la această ecuație abonamentele la bazin, serviciile unui antrenor, vizitele la kinetoterapeut și mai ales logistica cursei propriu-zise — bilete de avion, cazare în perioade de vârf, taxă de transport pentru bicicletă și mese în oraș. La finalul proiectului, realizezi că ai cheltuit bugetul unei vacanțe de vis alături de cei dragi doar pentru a avea dreptul să suferi într-un concurs.
Triatlonul rămâne un sport superb când este practicat cu măsură și înțelepciune. O cursă de triatlon olimpic sau un Half bine gestionat, unde simți că ai energie, că ești stăpân pe ritm și că te bucuri cu adevărat de atmosferă, îți va oferi o satisfacție infinit mai mare decât un Full Ironman terminat în chinuri sau pregătit cu prețul alienării sociale, al unei vieți trăite ca un robot și al unor conturi golite. Înainte de a te lăsa sedus de mirajul unei medalii, merită să te întrebi sincer: ce cauți, de fapt, o experiență sportivă valoroasă care să-ți îmbunătățească viața sau o demonstrație de vanitate plătită mult prea scump?