Am fost și anul acesta la concursul organizat de Alex Ciocan (Road Grand Tour) la Pucioasa, pe numele său „The Wall”, alintat și Sultanu’ după urcarea cu acest nume de pe la jumătatea traseului, care și-a făcut un renume după pantele de peste 20% pe care le găzduiește pe cei 1,5km pe care-i are.
Înainte de concurs, Ciocan mi-a zis că trebuie să las niște piele pe șosea ca să fie mai epică povestea despre cursă, eu i-am zis că pot s-o fac epică și fără să sufăr, dar până la urmă tot s-a lăsat cu niște suferință pe traseu, doar că nu pe afară, ci pe interior.
Înainte de a începe să vorbesc despre ce-a fost acolo, tre’ să explic termenul de MAMIL din titlu. Este abrevierea de la „Middle Aged Men in Lycra”, adică bărbați la vârsta a doua îmbrăcați în licra. O descriere foarte vizuală și clară a personajului majoritar în concursul de la Pucioasa. Zic asta nu doar după observații la fața locului, ci matematică: jumătate dintre cei 214 cicliști care au participat la tura scurtă au fost bărbați din intervalul de vârstă 40 – 60 de ani, adică acei middle aged men, toți îmbrăcați în costume lycra, mulate pe corp, strălucitoare și colorate. De fapt cea mai numeroasă categorie de vârstă participantă a fost 40-49, cu 78 de nume, adică 36% din toți de la „scurtă”. MAMIL party!
Dacă te uiți din afară, este o imagine destul de amuzantă, cu zeci de bărbați serioși, capi de familie și stâlpi ai societății, mulți cu barbă trendy, cu tricoul mulat pe burtica mic-burgheză (mulți) și pantofii lucioși din picioare, plus carboanele (roți, cadre) de jdemii de euro pe care le călăresc. E ca o petrecere în care membrii din elita cetății au venit îmbrăcați și echipați cu ce a avut mai bun doar ca să sufere. Oameni sadici!
Cu stângul, fără puls
Strâng cadrul și mă concentrez pe cel mai important dintre Mamili pentru mine, adică chiar eu. Care, chiar dacă m-a binecuvântat Măicuța Marelui Bărbos să n-am kilograme-n plus la o vârstă mamilică (adică 48 de ani), am suferit de la cap la coadă, mai mult ca niciodată.
Totul a început la încălzire, când am văzut că nu-mi merge centura de puls. Dă-o dreacu!, i-am zis lui Gabi (bunul meu prieten de pedalare, cu care am împărțit mii de kilometri de șosea și cu care am mers și la această cursă).
„Știu ce simt, n-am nevoie de cifrele alea să-mi zică mai mult. Mă descurc fără”.
S-a dat startul, am plecat de pe la jumătatea plutonului, i-am dat blană, iar pe prima urcare, cea de la Ulmetu, simțeam că-s cu inima sus de tot, dar urma coborâre și fals plat, unde mă așteptam să-mi revin.
Așa a fost vreo 2-3 km, în care ne-am coagulat câțiva oameni. Se mergea tare, dar constant. Apoi am început să prindem alți oameni și să vedem spatele plutonului, iar atunci s-a stricat mersul. Se dădeau atacuri din stânga și din dreapta, trecerea la trenă înseamna un sprint al unuia din spate, iar restul trăgeam după el.
Ceea ce mă așteptam să fie o recuperare pentru Sultanu devenise cel mai urât coșmar al meu: sprinturi când ai deja pulsul în gât. Simțeam că stau constant în zona roșie, cu foarte puține momente în care să-mi trag suflul. (Paranteză: dragi colegi în licra, mai uitați-vă și voi la ciclism la TV, să vedeți că a rula eficient înseamnă să mergi organizat, cu schimbări constante și fluide la trenă, nu cu sprinturi. Accelerările bruște epuizează individul și diminuează forța grupului, ceea ce în timp reduce viteza medie de deplasare. Poate ar fi bine să le facă Alex Ciocan un training mic înainte de start, să organizeze un fel de workshop de deplasare în grup.)
S-a aprins lumina roșie
Cel mai nasol a fost când am ajuns la vreo 200m de ambulanța din spatele plutonului, iar toți încercau să sară până acolo pe cont propriu. Deja simțeam în mușchi acidul lactic cum se varsă, traheea mă ardea de la gurile lacome de aer pe care mă chinuiam să le aspir, iar cicatricea din plămânul drept pulsa în ritmul inimii, de zici că era într-un club berlinez de tehno. Aici trebuie să fac o altă paranteză și să explic că-s din categoria „bătrân și operat”, adică am avut un TEP acum câțiva ani care, dincolo de alte efecte fiziologice, mi-a lăsat o cicatrice pe plămânul drept, adică acolo unde s-a manifestat cel mai tare. Simt această cicatrice de fiecare dată când trag foarte tare, când pulsul sare de 177 (zona mea roșie) și corpul vrea să zică „stop”. A devenit un fel de „lumină roșie” care se aprinde atunci când motorul este supraturat și stă să plesnească. Doar că, de data asta, i-am zis să se ducă dreacu, că eu trebuie să stau cu oamenii ăștia și să prind acel pluton. Și, cum nu aveam și vreo cifră de la centura de puls care să mă streseze, am tras ca nebunul și, cu 1 km înainte să facem stânga spre Sultanu, la pod, m-am lipit de pluton.
Sultanu îți dă aripioare
Cum am intrat pe șoseaua aceea îngustă, plutonul a lăsat-o moale. Cu toate astea, răul în corpul meu era deja făcut. Simțeam că-s praf pe interior și nu puteam să-mi revin. Rulam pe plat cu 30 km/h, în pluton, iar eu încă sufeream de la efortul anterior, nu simțeam deloc că mă recuperez. Era clar că-mi dusesem corpul într-o zonă cam dubioasă.
Adevărul este că, în cele câteva participări ale mele la acest concurs, e prima oară când ajung să merg cu plutonul principal până la Sultanu. Mă gândeam la asta în timp ce pedalam și mi-am dat seama că suferința de acum este prețul plătit pentru a fi parte din plutonul principal, că am tras semnificativ peste nivelul meu. Dar ce naiba decât să continui puteam face?! Venea Sultanu’ și mă așteptam la cei mai rău.
Pe primele pante ale urcării m-am rupt de pluton. Eram pe 11%, simțeam pietre legate de picioare și abia pedalam puțin mai repede decât aș fi mers pe jos, deși sunt mai mult decât învățat cu astfel de pante. Eram așa de praf că îmi trecea prin minte chiar și posibilitatea să pun piciorul jos pe partea abruptă, ceva ce n-am experimentat până acum. Dar pe zona foarte abruptă am început să mă simt mai bine. Nu știu cum – poate publicul, poate tipul care bătea la tobe, dar am simțit că am prins pene (aripi e mult spus!) ca să ajung până sus cu bine.
Greu, dar dificil
Pe următoarea urcare, cea de la Costișata (2 km cu 9%), am ajuns cu un grup restrâns. Nu cred în minuni, așa că nu mă așteptam să am un mare ritm pe urcare asta. Mi-am luat reper pe un băiat de la Fieni (scria pe tricoul lui!), care dusese trena bine pe porțiunea plată de după Sultanu, și am zis să țin aproape, că e un motor numai bun pentru platul de la Bezdead. Am dus toată urcarea într-un ritm tolerabil, nu ca până la Sultanu’.
Pe fals platul de la Bezdead am mers „glonț” în spatele „amicului” meu Fienar, înșirând unul după altul pe oamenii care merseseră mai repede pe urcarea anterioară. Pe la jumătatea văii, după ce grupul se mărise la 5-10 oameni, le-am strigat să ne schimbăm la trenă, căci numai băiatul din Fieni trăsese. Imediat, vreo doi au început să sprinteze! WTF?!! Am sprintat și eu în roata lor și am zis că dacă asta înțeleg ei prin a colabora, eu n-am nicio problemă să stau la roată. Până la urmă s-au dumirit oamenii ce înseamnă să colaborezi la trenă (asta după ce le-a zis și o tipă din grup), iar pe ultimii 2-3 km ne-am rotit câțiva în față. Așa am ajuns la ultima urcare, cea de dinainte de sosire, unde a fost fiecare pe barba lui. Nu mai avem nimic rămas în mine ca să mai forțez, așa că m-am lăsat dus de picioare într-un ritm bătrânesc, așezat, pe care-l puteau susține fără să crape.
Am trecut linia al 57-lea (sau 17 în categoria MAMIL primo, adică 40-49 ani – rezultatele aici). La puțin după ce-am ajuns, m-a întrebat Simona Vasiliu (jumătatea mai bună a lui Alex Ciocan) cum a fost și i-am explicat:
„Ca după o noapte de fumat și băut. Mă arde gâtul până-n plămâni și tușesc ca naiba”. „Deci bine”, îmi replică ea. „Exact. Bine!”, concluzionez și eu.
Emilian Nedelcu