Triathlon Challenge Mamaia: Locul unde iau naștere ambițiile

Triathlon Challenge Mamaia  este singurul concurs care reușește să-mi zdruncine din temelii orgoliul. De fiecare dată plec de-acolo mai motivat, mai întărâtat și mai supărat pe mine însumi că am frecat menta tot timpul anului, în loc să mă antrenez.

În același timp, Triathlon Challenge Mamaia stârnește în mine invidie pură. Și nu ai cum să simți altfel atunci când vezi în jurul tău sportivi în forma, a căror vitalitate dă pe dinafară, pentru care efortul fizic e doar plăcere, nu și suferință.

De fiecare dată când plec de la Triathlon Challenge Mamaia fierb și dau în clocot ca laptele pe foc. Îmi fac planuri mărețe și jurăminte fierbinți.

Neantrenat și relaxat

Spre deosebire de anii trecuți, a cincea ediție a Triathlon Challenge Mamaia m-a găsit extrem de relaxat. Nu a fost relaxarea sportivului care știe că va câștiga, pentru că este de departe cel mai bun, ci relaxarea celui care știe că nu are nicio șansă. A fost o relaxare izvorâtă din lipsa de antrenamente, la toate probele, o relaxare sinonimă cu indiferența, pentru că îmi era egal dacă voi ieși pe ultimul loc sau undeva pe la coada clasamentului. Și a fost și resemnarea faptului că am ajuns la +95 kg, greutate la care numai performanță nu poți face.

Anul acesta mi-am propus un obiectiv realist, dar care în același timp a funcționat ca o scuză pentru lipsa de pregătire în care m-am aflat.

M-am înscris la proba olimpică, adică 1.500 de metri de înot, 40 km de ciclism și 10 km de alergare, hotărât încă de anul trecut să particip doar la această categorie, proba regină a triatlonului.

La Triathlon Challenge Mamaia 2012 am participat tot la proba olimpică, dar din cauza vremii dușmănoase proba de înot s-a transformat în probă de alergare, așa că primul meu triatlon cu adevărat olimpic a fost la Brașov, unde am crezut că o să mor, mai ales la proba de ciclism, dar asta-i o altă poveste.

Proba de înot

Sunt praf la înot! Și nici nu am cum să fiu altfel, pentru că nu mă antrenez aproape deloc. Merg la bazin de două ori pe săptămână, la secția lui Daniel Nistoroiu, dar nu fac altceva decât să calc apa, în timp ce-i supraveghez pe copii (Vlăduț și Natalia, 5, respectiv 3 ani și jumătate).

Prin urmare, nu aveam nicio speranță în ceea ce privește proba de înot. Ba mint! Nu doream să ies ultimul din apă.

La alte concursuri nu am ratat ocazia să-mi pun costumul de neopren, pentru o mai bună flotabilitate. De fapt, e un costum pentru scufundări de agrement, care mă cam strânge și din cauza căruia nu pot să respir cum trebuie în apă. Așa că l-am lăsat pe mal. Apa era caldă și mi-am spus că dacă tot sunt varză mare diferență nu o să fie, cu costum sau fără costum eram același hipopotam adormit în apă.

Prin urmare, m-am poziționat cât mai în spate la start, să  nu încurc lumea și să nu-mi iau prea multe picioare și pumni în cap. Contrar așteptărilor mele – 1.500 de metri de înot mi se păreau inumani! – m-am simțit foarte bine în apă. Am înotat doar craul, am avut o respirație  regulată, n-am avut cârcei, iar ochelarii nu mi s-au aburit.

Cu toate acestea, evident, m-am mișcat ca un melc la proba de înot. Am ieșit din apă după aproximativ 40 de minute, un timp aproape dublu față de cei mai buni (rezultatele temporare indică 43:22).

Mă dureau puțin picioarele, dar eram ok. Am ieșit din lac și m-am îndreptat către țarcul de biciclete pentru cea de-a doua probă a concursului, ciclismul. Am avut lângă mine și prieteni susținători, ale căror urlete (mulțumesc Vlad!) m-au trezit la realitate și mi-au aprins fitilul de care aveam nevoie.

Neavând costumul de neopren pe mine m-am schimbat relativ repede, mi-am pus pantofii de ciclism și tricoul minunat de galben, pe care-l cumpărasem cu o zi înainte de la Lidl-ul din Constanța, casca pe cap și am pornit-o spre marea vântoacă.

În mod normal, 40 km de mers cu bicicleta nu este o distanță foarte mare pentru mine,  obișnuit să ies pe șosea pentru drumuri de cel puțin 50 km. Dar vântul din Mamaia este oribil! Te secătuiește imediat dacă nu  știi cum să te împrietenești cu el sau dacă nu reușești să te bagi într-un trenuleț de cicliști.

Proba de ciclism, prin vânt, dar la rând

Trebuia să fac șase ture, dus/întors, cu întoarceri  bruște în capete. Prima tură am făcut-o singur, luptându-mă cu vântul și hidratându-mă. Nu prea depășeam, ci eram mai mult depășit, un sentiment nu tocmai plăcut, mai ales când tu îți scuipi plămânii pe bicicletă, iar cel care te depășește o face cu o viteză vizibil mai mare decât a ta.

La  un moment dat, Bogdan Ioniță trece în viteză pe lângă mine și-mi strigă: “Hai Emilian, hai mai repede!”. După el erau înșirați vreo patru, cinci cicliști. M-am ridicat în picioare și cu un efort prelungit i-am ajuns  din urmă și am rămas acolo până la sfârșitul  turelor. Din păcate, Bogdan avea deja o tură în fața mea.

Este incredibilă senzația pe care o ai când mergi în formație! Te poți odihni, circuli cu o viteză mult mai mare decât aceea a bicicliștilor solitari, ai timp să te hidratezi pe îndelete, timpul parcă se oprește în loc. Dacă n-ar fi fost Bogdan și grupul de cicliști pe care-i conducea cu mână forte atunci când era la  trenă, n-aș fi reușit să scot un timp atât de bun: 1:06:20, conform rezultatelor temporare postate de organizatori (inițial au fost afișate alte rezultate, potrivit cărora făcusem 1:04 la proba de ciclism).

Alergarea, un chin

Proba de alergare a fost un chin. În primul rând, nu aveam ceas. Mi-am uitat acasă cablul de încărcare pentru Garmin și nu mi-am putut cronometra proba de ciclism și proba de alergare.  Am avut totuși telefonul mobil la mine și, culmea, Endomondo tocmai a  lansat aplicație și pentru BlackBerry!

Nu m-am putut uita prea mult la telefon pentru că era un soare foarte puternic și nu se vedea mai nimic pe ecran. Apropos de soare, a fost năucitor! Pe cer nu era nicio urmă de norișor, iar pe traseu niciun un centimetru de umbră. Am alergat 10 km într-o căldură nemiloasă. Dacă la ciclism simțeam din plin vântul, la alergare parcă nici  nu mai exista!

Am  avut grijă să mă hidratez la fiecare capăt de tură – aveam patru la număr de efectuat. Și bine am făcut, pentru că Triathlon Challenge Mamaia 2013 a fost unul dintre puținele concursuri unde nu avut crampe musculare. Nici măcar un cârceluț!

M-am uitat pe Endomondo ulterior și am constat că, pentru gabaritul meu de peste  95 kg, primii cinci kilometri i-am alergat chiar în forță – 5:07, 5:05, 5:19, 5:12, 5:34. Pe  urmă a început declinul, 5:40, 5:46, 6:16, 5:56. N-au fost chiar 10 km la proba de alergare, ci 9,68. Ultimii 680 de  metri i-am alergat în patru minute.

Am terminat sfârșit de  oboseală, dar cu o senzație generală de mulțumire, care mi se trăgea, probabil, datorită probei de ciclism, unde m-am simțit cel mai bine.

Medalia Triathlon Challenge Mamaia 2013

Trebuia să spun ceva în mod special și despre medalie, pentru că a fost cea mai frumoasă medalie pe care am primit-o vreodată la  un concurs. Au trecut cinci ani de la organizarea primului Triathlon Challenge Mamaia, iar organizatorii nu s-au zgârcit deloc cu această distincție care mi se pare mai prețioasă decât o cupă.

Sunt foarte mândru de ea și o să mi-o atârn pe perete, să-mi amintească mereu de faptul că sunt un triatlonist (amator) olimpic.

Despre organizare

Clubul Sportiv Smart Atletic a ridicat anul acesta foarte sus ștacheta concursului și sper că anul viitor va fi cel puțin la fel.  Chiar dacă, surprinzător, unii și-au exprimat nemulțumirile , eu am rămas cu impresia  că a fost cea mai bună ediție de până acum.

A fost un concurs bine organizat, din punctul meu de vedere. Eu cred că în momentul în care concurenții n-au foarte multe întrebări de pus și toți înțeleg ce au de făcut, restul e cancan.

Pe urmă, un concurs bine organizat este acela la sfârșitul căruia news feed-ul de Facebook îți este invadat cu fotografii și păreri ale participanților, deși nu ești prieten cu toți.

Iarăși, un concurs bine organizat este acela care te face să te întorci și anul următor, de pe urma  căruia îți faci planuri și vrei să-ți schimbi  stilul de viață.

Un concurs  bine organizat este  acela  care te provoacă, care îți scoate la suprafață emoții la  o intensitate pe care nu ai mai experimentat-o decât în copilărie.

Ca participant, toate condițiile enumerate mai sus mi-au fost îndeplinite peste așteptări anul acesta  la Triathlon Challenge Mamaia.

Doar Dudu mai reușește să facă așa ceva, la Fără Asfalt.