Am alergat în picioarele goale

Mai am puţin şi termin cartea lui Christopher McDougall, “Născuţi pentru a alerga”, o poveste seducătoare despre tribul super-alergătorilor, tarahamura, al oamenilor capabili să alerge pe cele mai mari dinstanţe din lume.

În carte apare şi subiectul alergării în picioarele goale, barefoot running cum i se spune în engleză. Unul dintre personaje, Baretood Ted, a început să alerge desculţ din disperare. De fiecare dată când alerga o oră avea o durere insuportabilă de spate. Nu-şi putea imagina că ar putea alerga vreodată un maraton.

A încercat tot felul de sisteme speciale pentru picior, încălţări ortopedice, masaje, acupunctură, nimic, de fiecare dată când alerga îl omora spatele. A cheltuit o mică avere pe cei mai scumpi pantofi de alergare, dar situaţia nu s-a schimbat cu nimic.

“Heiii…Cum ar fi să alerg maratonul desculţ”, se gândi Ted.

A început să alerge desculţ pe poteci şi a rămas încântat, nu-i venea să creadă ce bine se simţea. Imediat cum îşi scotea tenişii îşi simţea picioarele eliberate, “ca un peşte care scapă din mâna pescarului şi se reîntoarce în apă”. Până la urmă n-a mai încălţat deloc pantofii de alergare. Când se plimba desculţ, spatele i se îndrepta automat, iar picioarele i se mişcau natural.

Şi acum vine partea interesantă. “La prima alergare, Ted făcu 8 km şi nu simţi nimic. Nici măcar un junghi. Mări timpul la o oră, apoi la două. În câteva luni, Ted se schimbă complet. Dintr-un alergător amator, bântuit de junghiuri, deveni un maratonist desculţ de mare viteză, reuşind o victorie la care 99,99% dintre alergători doar visează: calificarea la Maratonul de la Boston”.

Şi pe urmă sunt înşirate victoriile pe care le-a obţinut Barefoot Ted în cadrul mai multor maratoane şi ultramaratoane, alergând desculţ, evident. A devenit unul dintre cei mai buni alergători din America şi o autoritate în tehnica ritmului şi a încălţărilor antice. Ted a muncit din greu să-şi câştige porecla “Barefoot”. A parcurs peste 20 de maratoane, ultra-maratane şi alergări de 100 de mile desculţ sau încălţat cu încălţări minimaliste.

Citind despre el mi-am adus aminte de filmul “The Athlete”, despre etiopianul Abebe Bikila, cel care a câştigat maratonul din cadrul Olimpiadei de la Roma, în 1960, alergând desculţ. A stabilit atunci un record mondial, 2:15:17. Şi uite aşa mi-a venit şi mie cheful să alerg desculţ, să văd cum este.

Am alergat și eu desculț să văd cum este

Am fost în parcul IOR şi am alergat 6 km. Primii trei kilometri i-am alergat relativ încet, până m-am obişnuit cu senzaţia pe care o simţeam alergând în picioarele goale pe asfalt. Pe urmă, mi-am dat drumul la ritm şi am alergat ceva mai repede.

Mai alergasem desculţ, la mare, pe plajă, însă atunci experienţa nu a fost prea plăcută. Primii cinci kilometri au fost ok, dar pe urmă au început să mă doară picioarele, iar după 9 km am renunţat. M-am ales cu nişte băşici cât toată talpa, pline cu apă. Nisipul n-a fost prietenul meu în acea zi.

Ştiam şi de la Gabriel Solomon că nici pe asfalt nu scapi de băşici dacă alergi desculţ. Dar el a alergat un maraton, iar eu nu aveam de gând să dau mai mult de două ture de lac în IOR.

După ce am alergat în picioarele goale pe asfaltul din IOR am simţit arsuri în tălpi, iar senzaţia se accentua în locurile în care asfaltul era zgrunţuros. M-am simţit o idee mai uşor, mi-a plăcut răcoarea pe care o simţeam în picioare dar… cam atât. Nu voi face o carieră din asta, nu renunţ la pantofii de alergare.