Maratonul Olteniei a organizat săptămâna trecută, vineri dimineață, o recunoaștere a traseului scurt de la proba de mountain bike (33 km), la care am luat și eu parte. S-a pornit chiar din parcul Zăvoi, de unde va fi și startul concursului, iar grupul a fost ghidat de către unul dintre organizatori care știa traseul și cu ochii închiși.
Printre cei care au luat parte la această tură s-a numărat și Martin Zmelik, CEO-ul CEZ România, compania care sponsorizează concursul și care va completa taxele de participare până la 15.000 de euro, ce vor fi donați Spitalului Județean de Urgență Râmnicu Vâlcea.
Planurile ne-au fost zădărnicite pe la km 11 de o ploaie turbată, ce nu se mai oprea, iar grupul a votat întoarcerea în Râmnicu Vâlcea. Eram deja de două ore pe traseu, iar mulți erau nepregătiți pentru un efort fizic prelungit și intens, cu urcări pe noroi și push bike la greu. Votul a venit ca o ușurare și pentru mine, pentru că mă simțeam groaznic. Mâncasem niște paste cu ciuperci și sos alb cu o seară înainte și eram total dereglat la stomac. Nu dormisem mai deloc în noaptea aceea, aveam dureri abdominale și îmi venea permanent să vomit. Aș fi continuat tura până la capăt, dar în chinuri.
N-a fost tocmai o tură ratată pentru că am acoperit o diferență de altitudine de 650 de metri din cei 930 de metri pe care-i avem de urcat la tura scurtă. Traseul este exact așa cum mi-l aminteam și eu: foarte greu în primii 10 km. La tura asta mi-am dat seama de un aspect pe care l-am cam neglijat până acum: pentru a absorbi cât mai bine șocul urcărilor bruște din prima parte a traseului este nevoie de o încălzire temeinică înainte de start. Cred că îți trebuie cel puțin 30 de minute de dat la pedale, să pui sângele în mișcare, să încălzești mușchii, să-i pregătești pentru valul cel mare. Altfel, te vei bloca după primii 200 de metri de urcare pieptișă, te vei da jos de pe bicicletă și vei începe să-ți blestemi zilele și să te întrebi ce cauți acolo. Serios.
Am filmat o parte din urcări, să vă faceți o idee.
O să tot avem parte de urcări până pe la km 10, când se vor fi consumat cele mai grele încercări prin care vom trece. Pe urmă, vor fi mai mult coborâri, teren plat, asezonate pe ici, pe colo, cu ceva urcări. Dacă ați trecut de km 10 ați terminat cu bine cursa, psihologic vorbind.
Cam așa arată primii 10 km. Linia albastră reprezintă reprezintă altitudinea – vârful cel mai înalt e pe la aproximativ 640 de metri, linia roșie reprezintă ritmul cardiac, iar linia verde, cea mai timidă, reprezintă viteza.
Ca să reușiți să treceți cu bine pentru hopul primilor 10 km e nevoie de pregătire fizică, voință și încredere. Nu vă lăsați descurajați, chiar dacă la un moment dat veți avea impresia că ați ajuns la capătul puterilor. Trageți aer adânc în piept, hidratați-vă corespunzător, nu accelerați inutil atunci când trebuie să mențineți un ritm constant, nu vă culcați pe o ureche atunci când trebuie să împingeți cu îndârjire. Pe urmă va veni și răsplata, adică frumoasele coborâri, pe care le-am și filmat (o parte dintre ele).
Cam despre asta a fost vorba, sper că v-au fost utile informațiile, ne vedem la linia de start!