Transfier 2024: impresii după cursă

Au trecut aproape 10 zile de când am trecut linia de finish la competiția de Half de la Transfier, cel mai greu concurs de triatlon șosea din România, dar și cel mai frumos.

Transfier 70.3 înseamnă 1,9 km înot în apele limpezi ale Lacului Vidraru, 90 km de ciclism cu urcare pe Transfăgărășan și o diferență pozitivă de nivel de aproape 1700 de metri și, în cele din urmă, 21 km de alergare, la capătul cărora te așteaptă 390 de trepte, până la statuia Prometeu.

E un concurs greu, care necesită o condiție fizică foarte bună. Pentru cei care își doresc mai puțină chinuială există și proba Olimpică (1,5 km înot, 40 km ciclism și 10 km alergare).

M-am aflat anul aceasta la a doua participare consecutivă la Transfier, dornic de un record personal (pe care l-am și obținut), mai bine pregătit (cel puțin la alergare), mai motivat.

Nu m-am pregătit în mod special pentru Transfier, am strecurat împreună cu antrenorul Alex Diaconu câteva antrenamente specifice pentru triatlon, dar în cea mai mare parte a anului m-am pregătit pentru alergare, Maratonul Paris și acum Maratonul București. Asta s-a transpus într-un timp mai slab la ciclism, dar mult mai bun la alergare și, surprinzător, un pic mai bun și la înot.

Am reușit să îmbunătățesc timpii inclusiv la tranziții. La ciclism, e adevărat, am făcut un pic mai mult, dar în schema generală a lucrurilor este o ”pierdere” acceptabilă.

Impresii din cursă

Înainte de competiție mi-am făcut o listă cu lucrurile pe care trebuie să mi le iau cu mine în zona de tranziție, la start. A fost perfectă, cu excepția unui mic amănunt: am uitat să iau ciorapi. Salvatorul a fost Andrei Dordea, parte din echipa de organizare a Transfier, care mi-a dat niște ciorapi perfecți. Andrei, dacă citești aceste rânduri să știi că-ți rămân dator și recunoscător. Am spălat ciorapii, dar se pare că i-am pus într-o combinație greșită de rufe, căci și-au pierdut culoarea strălucitoare aurie, acum sunt un verzui tomnatic. M-ai salvat de la niște bășici usturătoare, ești un om bun!

Înotul: calmitate și siguranță

Am intrat calm în Lacul Vidraru. Aveam de gând să înot cât mai relaxat, să mă întind pe brațe, să alunec, să fiu maiestuos. Mi-a ieșit doar primul obiectiv, am fost relaxat. Am plecat mai din margine, să nu mă lovesc de înotătorii mai viguroși, mi-a reușit. Am și găsit un înotător în călcâiele căruia am înotat ceva vreme, mi-a fost de ajutor, cine o fi fost să fie sănătos, mă gândesc cu drag la el.

Ceasul meu Garmin Forerunner 955 mi-a spus că am făcut 1935 de metri în 36 de minute, ceea ce înseamnă un pace de 1:52/100 de metri. Nici prea prea, nici foarte foarte. Eu sunt mulțumit, mai ales în condițiile în care nu m-am stresat prea tare cu antrenamentele la înot și nu am o tehnică de invidiat, ba din contră.

Mai departe, T1, adică prima tranziție, între înot și ciclism. Ieșirea din Lacul Vidraru nu este tocmai prietenoasă. Mă rog, ieșirea ca ieșirea, dar pe urmă trebuie să urci un povârniș de pământ, destul de abrupt, ca să ajungi sus la zona de tranziție, unde te așteaptă bicicleta. Am făcut greșeala să-mi pun lângă mal niște papuci. Proastă mișcare, ar fi trebuit să-mi pun niște încălțări cu o talpă cât de cât aderentă. Am derapat în zona aia, m-am umplut de pământ și mi s-a consumat tot gelul pe care îl luasem înainte de înot.

În fine, ajuns în zona de tranziție, știam ce am de făcut. Dau jos neoprenul, repede. Îl pun în cutie. Pun casca de ciclism pe cap, ochelarii pe ochi, iau bicicleta și fug repede spre ieșire. Țac, pac, vorba unei reclame la lipici. N-a fost chiar așa. Mai întâi a venit la mine un oficial al Federației ,să-mi comunice tacticos că ar fi trebui să las casca de ciclism deschisă la curelușă, astfel încât în momentul în care ajung în tranziție să-mi fie mult mai ușor s-o pun pe cap. L-am ascultat cu atenție sporită vreo două secunde, după care l-am ignorat, căci mă grăbeam.

Ciclismul: lentoare și puls mic

Pantofii mei de ciclism erau prinși direct de pedale și agățați de călcâi cu zgârciuri, întocmai cum face un triatlonist profesionist. Ăștia PRO sar pe bicicletă așa cum sare dresorul pe cal, din mers și fără să se uite. Eu am zis că e mai sigur să încalec bicicleta în stilul clasic orășenesc, te oprești, piciorul stâng îl ții de sprijin, iar cu dreptul descrii grațios un arc de cerc peste cadrul bicicletei. Așa am făcut, doar că s-a întâmplat ceva neașteptat în momentul în care am început să pedalez cu tălpile mele goale de indian poziționate deasupra pantofilor mei nou nouți de triatlon: unul dintre pantofi s-a declipsat și a rămas în urma noastră, pe șoseaua ce ducea spre Transfăgărășan. Aveam nevoie de pantof, m-am oprit, m-am întors, l-am cules, l-am încălțat și am plecat în cursă. A fost unul dintre momentele în care am simțit efectiv că-mi scapă printre degete locul 1.

La scurt timp după ce am început să pedalez (încălțasem complet pantofii), șoc și groază, am trecut pe lângă Răzvan Ene, a cărui bicicletă cârâia ca o macara neputincioasă, în bătaia vântului. Răzvan este unul dintre cei mai în formă triatloniști din România, locuiește în zonă de munte, are mult timp la dispoziție și se antrenează la bicicletă mai ceva ca Bruce Lee la manechinul de lemn. Explicația era simplă, mi-a povestit Răzvan după cursă. S-a concentrat să mănânce ceva pe bicicletă, n-a fost atent și a intrat în șanțul de pe marginea drumului. Și-a revenit însă repede, după ce și-a cules de pe jos toate gelurile și bidoanele și a pornit în urmărirea mea (tuturor). A trecut pe lângă mine furios, lăsându-mi senzația că eu pedalez pe loc.

Încă din primele minute am simțit că nu sunt în apele mele pe bicicletă. Aveam picioarele greoaie, simțeam că nu am forță. M-au depășit sportivi pe lângă care trecusem fluierând în 2023. Probabil că anul acesta au fost și mai bine pregătiți, iar eu nu. Am înghițit în sec la fiecare depășire, încercând să nu mă las descurajat și să păstrez un ritm constant, mai ales când a început urcarea mai serioasă.

La un moment dat am scăpat bidonul din mână, mi-a alunecat. M-am oprit din nou, m-am întors după el și am continuat, înciudat că sunt atât de neîndemânatic.

Cam pe la jumătatea urcării, s-a pedalat până la tunel, m-a ajuns din urmă un coleg, Silviu Chirilă. ”Să-ți dau o distanță cât mai mare, ca să nu mă mai ajungi la alergare”, mi-a spus zâmbind și croșetând pedalele într-un ritm mai înverșunat decât mânuia bunica andrelele întru facerea mileului suprem. Am zâmbit și mi-am văzut de ritmul meu, încă nu arătasem toate cărțile mele bune. Pe Silviu l-am ajuns din urmă chiar la bicicletă, pe plat, unde m-am simțit mult mai confortabil decât pe pantele Transfăgărășanului.

Nu știu de ce, dar toți cei care mă depășeau aveau ceva să-mi spună. De exemplu, Dragoș Georgescu, un ciclist foarte puternic și sportiv cu multe triatloane extreme la activ, a trecut pe lângă mine așa cum trecea trenul rapid pe lângă personal, fără să oprească în prea multe stații. A avut și el ceva să-mi transmită: ”este o zi minunată și mă simt excelent”. În capul meu această propoziție s-a tradus în felul următor: ”M-ai făcut tu la înot, fraiere (nota mea: îi dădusem câteva minute), dar uite că la ciclism n-ai nicio șansă. Adio!”.

I-am urat în sinea mea un sincer ”La revedere!” și chiar aveam să-l revăd la kilometrul 15, de la alergare, când practic uitasem de existența lui. Stătea sprijinit de balustrada de protecție a drumului, își dădea palme peste picioare, căci avea crampe. Nu i-am urat nimic, că nu sunt răzbunător, mi-am văzut de alergare și am trecut pe lângă el fără să mă mai uit în urma mea.

După ce am terminat urcarea a urmat, firește, coborârea. Am fost precaut la început, pentru că prindeam viteză foarte mare – am avut o maximă de 67,1km/h. După ce am trecut de virajele periculoase am început să pun la treabă motorul. La început am avut niște crampe musculare pe interiorul coapselor, dar au trecut după ce musculatura s-a încălzit. Pe coborâre e bine să pedalezi fals, să ții picioarele în mișcare, să nu se răcească. Am făcut asta, dar se pare că nu a fost de ajuns.

Pe coborâre și plat am ajuns din urmă mai mulți sportivi și am mai recuperat din orgoliul meu rănit.

Când mai aveam vreo 10 km din proba de ciclism, hop, un alt incident: în mijlocul drumului, dar chiar pe mijloc, se afla un urs. M-am oprit complet la 20 de metri în fața lui și am început să fluier ascuțit. Am o tehnică cu degetele, scot niște țignale de te asurzesc, dacă stai în fața mea. Ursul, însă, nici gând să se clintească de acolo. Se uita la mine cu o indiferență îngăduitoare, aș spune. Nu l-am impresionat nici cât negru sub unghie, în schimb el pe mine din plin. Nu știam ce să fac, cum să procedez. Îmi era frică să trec pe lângă el. S-o iau la pas pe lângă bicicletă? Să încep să pedalez? Dacă îl stârnesc? Nu era un urs ajuns în deplinătatea maturității, dar era destul de mare încât să-mi fie frică (rațională) de el. Norocul meu a fost că m-a ajuns din urmă un alt sportiv și am trecut împreună, ușor, pe lângă urs, care nu ne-a băgat în seamă, și-a văzut de mersul lui agale. Nu știu pe câți alții i-a mai stresat, dar știu că eu o să-l țin minte mult timp de-acum înainte.

Alergarea, arma mea nesecretă

Știam că la alergare stau cel mai bine dintre toate probele, pentru că anul acesta m-am antrenat din greu pentru Maratonul de la Paris (continui acum pentru Maratonul București). Însă, îmi era un pic teamă și speram să nu am probleme musculare. Proba de ciclism de la Transfier te suge de energie și dacă tragi prea tare la bicicletă pe urmă plătești la alergare.

N-am avut crampe la alergare, iar asta s-a datorat poate și faptului că am fost atent la nutriție, am luat geluri cu electroliți o dată la 20 de minute, m-am hidratat corespunzător.

Am ieșit din tranziție alături de colegul meu de club Alexandru Pârvănescu. Îl credeam mai tânăr ca mine, dar noi de fapt suntem la aceeași categorie de vârstă. În fața lui am pierdut locul 3 la categorie, dar nu-mi pare rău, a fost mai bun și s-a distanțat constant în fața mea, mai ales pe urcări. Am alergat bine, sunt mulțumit. Ar fi fost bine să am cu vreo 5 kg mai puțin, dar ăsta-i un obiectiv pe care mi-l propun pentru 2025 (în fiecare an :))

La alergare am recuperat mai multe poziții pierdute la ciclism și, uite așa, am încălecat pe o șa și v-am spus povestea mea. Ah, m-am întâlnit cu un urs și la alergare, dar eram pe o urcare, trăgeam din greu de corpul meu și pur și simplu nu mi-a mai păsat de animal. Am trecut pe lângă el, atât eu, cât și alți alergători, fără să mă uit la el.

Ce am primit la Transfier 2024:

• un timp personal îmbunătățit cu 21min25s;
• un înot mai bun, o alergare mai bună;
• un loc 4 la categoria de vârstă și un loc 19/124 în clasamentul general;
• un timp sub șase ore – acum ar fi bine să țintesc sub 5h40 sau sub 5h30;
• o pereche de ciorapi norocoși;
• m-am întâlnit cu o mulțime de colegi și prieteni;
• o organizare de excepție a competiției: Yolo Events și partenerii au făcut o treabă minunată. Dacă n-ați făcut Transfier până acum 2025 e momentul, veți avea parte de o competiție de nivel occidental chiar la noi acasă.

Le mulțumesc celor care au fost alături de mine până acum, lui Alex Diaconu pentru planul de antrenament, lui Alex Ion pentru lecțiile de înot și buna dispoziție pe care o oferă tuturor la bazin, în general clubului Unstoppable și în particular lui Laurențiu Vlădan pentru că a construit o comunitate atât de numeroasă și frumoasă, din care sunt mândru să fac parte.

Revin cu povestea de la AtlantisMan, o competiție de înot în ape deschise organizată de către Paul Georgescu, cel mai valor înotător român în ape deschise.

Pe 13 octombrie voi participa la Maratonul București, unde sper să obțin un nou record personal pe distanța de maraton, iar la o săptămână voi lua startul al Semimaratonul Roma.