Prima mea participare la Azuga Trail Race

O săptămână, trei curse, un singur test de anduranță. “Trilogia Nebună” pe care mi-am propus-o a început cu cursa de ciclism Road Grand Tour The Wall și Maratonul București pe asfalt, ambele bifate sâmbăta și duminica trecută. Am închis această trilogie într-un cadru superb, cu prima mea participare la Azuga Trail Race, o cursă foarte bine organizată, cu o atmosferă electrizantă la start și finish. Zona Munților Baiului este superbă, chiar și acoperită de nori și noroi.

Am vrut ca prin această cursă să trec testul de foc pentru 9 noiembrie, când voi alerga la Puglia by UTMB, proba de 50 km. Am vrut să văd ce beculețe se aprind în bordul corpului meu, ce cedează, ce rezistă și, mai ales, cum gestionez o cursă montană pe o oboseală deja acumulată.

Știam foarte bine că nu am picioare proaspete. Luni și marți, după maratonul de la București, picioarele erau ca de plumb, blocate de febră musculară. Am tratat restul săptămânii ca pe o cameră de convalescență: n-am făcut nimic, în speranța că îmi voi reveni cât de cât. Corpul mi-a ascultat ruga, febra musculară s-a retras, iar eu am încercat să dorm cât mai bine. M-am ”îndopat” cu Sargenor și am așteptat cuminte ziua cursei.

Concursul de la Azuga, cu ai săi 1.100+ metri diferență de nivel (Garmin-ul meu a înregistrat 1.160 m), promitea să fie solicitant. În plus, a fost înnorat, a picurat un pic, iar traseul era acoperit de un noroi “moderat” – genul acela ca o frână de mână subtilă, care nu te omoară, dar îți fură energia la fiecare pas.

Organizatorii au descris primii 2 km ca fiind o “porțiune plată”, însă e doar o parte de adevăr. Doar în primul kilometru am reușit să alerg cât de cât tare (4:31/km). Apoi, panta și-a intrat în drepturi. În kilometrul 2 eram deja la 6:50/km.

Dar kilometrii trei și patru… aceia nu au mai fost alergare. Au fost un pelerinaj. Un “zid” veritabil, urcarea susținută spre Vârful Clăbucetul Azugii. Aici, cifrele Garmin nu mai sunt despre sport, sunt despre chin:

• Km 3: 17:33 /km
• Km 4: 17:29 /km

Peste 35 de minute pentru 2 kilometri. Însă detaliul relevant nu e ritmul, ci pulsul. Inima a sărit instantaneu în zona 4 (prag anaerob) și a rămas blocată acolo, ca un turometru pe linia roșie, timp de 2 ore și 19 minute.

Datele Garmin sunt seci: 87% din întreaga cursă am concurat la prag. A fost un efort “roșu”, o luptă surdă de la început până la sfârșit.

Cum supraviețuiești 2.5 ore la un asemenea efort, mai ales venind după un maraton? Răspunsul este: managementul.

Mi-a plăcut că traseul nu a fost doar o succesiune de urcări care “să te rupă”. Au fost și urcări mai domoale, unde puteam menține un mers rapid.

Ceasul meu a înregistrat 1 oră și 4 minute de mers și 1 oră și 34 de minute de alergare.

Această oră de “mers” nu este un secret, ci o necesitate. Pe urcările abrupte, mergi. Datele de putere arată că în 40% din timp am fost în Zona 1 de putere (efort muscular redus), în timp ce inima stătea la 87% în Zona 4. Este strategia ciudată a alergării montane: să-ți lași motorul (inima) turat la maximum, în timp ce rulezi în viteza întâi (mersul), doar ca să poți înainta.

Așa am putut naviga secțiunile de “potecă largă” spre Cabana Susai (Km 8-9 cu ritmuri bune de 5:19-5:51) și secțiunea “capcană” de la Km 14 (9:24/km).

Și exact când credeai că ai scăpat, pe la kilometrul 17, visând la finish, apare urcarea spre Vârful Clăbucetul Taurului. Pe ceasul meu, Km 17 arată un ritm de 13:09/km. A fost lovitura de ciocan de la final.

Dar după orice ciocan, vine și eliberarea. Și ce coborâre a fost! Aici au intrat în scenă eroii zilei: pantofii Asics Trabuco Max 4. Pe coborârile tehnice și pline de noroi, m-am simțit extraordinar. Parcă aveam în picioare niște bărci pneumatice, super comode, super stabile.

Încrederea oferită de ei se vede în date: am “zburat” pe final, deși eram epuizat.

• Km 19: 4:56 /km (aici am atins și pulsul maxim al cursei, 173 bpm)
• Km 21: 4:50 /km (cel mai rapid kilometru al cursei!)

Am terminat dând absolut totul. Garmin Stamina confirmă: am început cu 96% și am terminat cu 4%. Rezervorul s-a golit complet.

Am terminat cursa, dar nu fără un avertisment. Pe final, am simțit cum mă încearcă niște crampe musculare la gambe. Aici s-a aprins beculețul roșu de “check engine”.

Am plecat cu două flascuri (800 ml) și nu am oprit la niciun punct de hidratare, terminând cu aproximativ 200 ml. Am consumat cam 600 ml.

Datele Garmin, însă, arată o pierdere estimată prin transpirație de… 2.623 ml.

Am terminat cursa cu un deficit de 2 litri de apă. Crampele nu erau doar de la oboseală; erau de la deshidratare. Practic, am alergat cu sistemul de răcire gol. Pulsul meu, blocat la 87% în Zona 4, nu s-a luptat doar cu pantele; s-a luptat să pompeze un sânge care devenise mai gros, ca un ulei uzat, din cauza deshidratării. Aceasta este marea lecție pentru Puglia.

Am închis “Trilogia Nebună” (2h38min36s). Sunt super mulțumit de rezultat: locul 82 din 589 de finisheri (Top 14%). N-am stat rău nici la categoria de vârstă, locul 40 din 234 de finisheri la 35-49 de ani. Pentru cineva care a venit la start cu un maraton în picioare, e un rezultat mai mult decât onorabil. Testul, zic eu, este reușit.