În mod normal, când auzi „UTMB”, îți vin în minte curse de alergare cu diferențe mari de nivel, munte, povârnișuri, luptă cu ascensiunea. Când te gândești însă la Puglia, în noiembrie, (chiar dacă are o cursă de UTMB), te gândești la o lumină blândă, la mare caldă și la ritmul leneș al sudului italian. Nu credeam că cele două lumi pot încăpea în aceeași poveste și iată-mă scriind despre o cursă care a început ca o vacanță și s-a terminat cu încă o lecție pe care am încasat-o fără menajamente.
Pe 9 noiembrie am alergat, alături de câțiva colegi din Unstoppable, la Puglia by UTMB, proba CUT 50, care de fapt a însemnat 54 km, cu o diferență de nivel de aproape 1.000 de metri. Inițial eram înscris la proba de 85 km (care de fapt a fost 89), dar m-am mutat mai jos pentru că n-am avut suficient volum de alergare (și bine am făcut!).
Cu două zile înainte de cursă, sub un soare cald care părea că nu știe ce anotimp e, am alergat lejer vreo nouă kilometri, iar apoi, încins, am intrat în mare și am înotat 500 de metri. Marea era ca un lac, fără pic de valuri, răcoroasă. Nu aveam la mine nici costum de baie (sic!), nici ochelari de înot. Plaja se întindea kilometri în stânga și în dreapta, fără picior de om. Am simțit o senzație de libertate totală, mai ales când am înotat cu ochii închiși. La fiecare respirație, pe dreapta, soarele își făcea simțită prezența prin pleoapele închise. A fost un cald și mângâietor abis, un moment de fericire pură.
În acele clipe nu m-am gândit la nimic, pur și simplu eram într-o stare de beatitudine senzorială. Nu mai eram conștient de nimic, toate problemele dispăruseră, aproape că se topise și identitatea mea. Nu-mi păsa câtuși de puțin că peste două zile aveam să alerg un ultra maraton de 54 de km, care mă va slei de puteri.
Înapoi la realitate
Startul cursei a avut loc în Castellaneta, orașul lui Rudolph Valentino, cocoțat pe marginea unei râpe uriașe, sculptată de timp. Aproape că am pierdut startul, din neatenție. Nu mi-am dat seama că trebuie să intru într-un țarc special. Nicio problemă: am făcut o “săritură a hoțului” peste gard, m-am strecurat pe sub banda de delimitare (pe care organizatorii o pregăteau deja pentru valul 2) și am gonit după pluton.
Primul blocaj a venit rapid. Poteca îngustă de la marginea superioară a canionului s-a sufocat sub pașii sutelor de alergători și am mers, în șir indian, ca într-un ritual. Adevărul crud: kilometrul 2, 14:50/km. A fost un exercițiu de răbdare.
Apoi a venit prima urcare adevărată: o sută de metri diferență de nivel într-un kilometru. O palmă peste ceafă, care m-a trezit definitiv.
Adevăratul dușman a fost însă terenul. Prin canion, pământ cu pietre alunecoase; pe câmpuri, un pământ moale, ca o plastilină maturată la soare. Nu încărca pantofii de alergare, dar te prindea, o fracțiune de secundă, ca o ventuză nevăzută. Pas cu pas, îți lua energie fără să pară evident.
Bețele? Le-am cărat 54 de kilometri și le-am folosit două minute. Dar, cum mi-a spus și colegul meu Laurențiu: „Mai bine să le cari degeaba decât să ai nevoie de ele și să nu le ai.” Are dreptate, unele echipamente nu sunt pentru utilizare, ci pentru liniștea minții.
Până la kilometrul 18, traseul a fost un vals între coborâri tehnice și urcări care îți furau respirația. Râpele se deschideau sub noi ca niște riduri uriașe și adâncite de timp. Apoi, la kilometrul 18, a apărut „regina”: o urcare de trei kilometri și aproape 300 de metri diferență de nivel. Pe grafic e doar o cocoașă proeminentă. În realitate, a fost destul de dură.
Zidul de la kilometrul 30
Până la kilometrul 30, totul era în grafic, nutriția bună, picioarele alerte. Apoi, fără avertisment, s-a dereglat busola.
Îmi aduc aminte doar senzații: un gol în stomac, greutate în picioare. M-am oprit de trei ori să-mi dezleg șireturile, piciorul drept se tot umfla, stângul era indiferent.
A urmat o lungă perioadă în care mintea s-a evaporat. De la kilometrul 30 până aproape de 50, nu mai am amintiri. Mersul meu era un reflex. Mă deplasam ca un organism unicelular, nu gândeam, nu simțeam, doar avansam, programat.
Ulterior, comentând cursa alături de colegi, a apărut această idee, sugerată de Laur, un adevăr pe care corpul îl știa deja: alergasem cu pulsul prea sus la început. Am fost trei ore și douăzeci de minute în Zonele 3 și 4 și doar două ore în Zona 2. Am ars combustibilul prea rapid.
Stomacul a refuzat să mai colaboreze. Gelurile se întorceau în gât, greața urca dinspre stomac către cerul acoperit de nori al Italiei.
Între kilometrii 40 și 50 mi-am trăit vulnerabilitatea, cu pași mici și suferință. Eram redus la o funcție de bază: supraviețuirea. Acum, retrospectiv, înțeleg perfect filosofia hedonistă a lui Epicur. El spunea că fericirea supremă nu e euforia, ci simpla absență a durerii – o stare de liniște numită ataraxie. N-am avut parte de așa ceva decât în ziua în care m-am contopit cu Marea Ionică, nicidecum pe traseul de alergare.
Nu mai alergam spre finish și glorie, ci alergam pentru a scăpa de suferință. Tocmai de aceea, linia de sosire a fost o eliberare, în sfârșit, durerea s-a oprit.
Zombie pe plajă
Corpul meu negocia fiecare pas și l-am mai trezit la viață după un gel cu cafeină, când am simțit o scânteie. Ritmul a prins timid contur, pulsul a crescut, iar eu am redevenit, pentru câteva minute, om. Din păcate, cafeina îți dă aripi doar pentru câteva zeci de minute, după care revii în groapă.
La kilometrul 50 am intrat pe plajă. Aveam de parcurs patru kilometri de nisip. Patru kilometri în care fiecare pas se afunda într-un mod dureros de lent. O să-i spun pasul chinezesc. Plaja era frumoasă, dar nu mă interesa. Mă simțeam un zombie care urmărește un orizont care refuză să se apropie.
Singura consolare, știu, nu-i frumos din partea mea, era că alții erau și mai praf decât mine. Mulți renunțaseră, pur și simplu mergeau aplecați și abătuți. Eu am continuat să alerg și fiecare concurent depășit era o mică victorie. Și mie îmi venea să mă opresc, dar ar fi fost aiurea ca după ce treceam în fața cuiva să mă opresc. Trebuia să-i demonstrez că se poate alerga, că el e slab, iar eu puternic.
Am trecut linia de sosire zâmbind. Era un zâmbet sincer, de eliberare. 6 ore, 27 de minute și 42 de secunde. Timpul nu conta. Conta că ajunsesem.
Cursa în cifre, cu datele din Garmin
Timp Final: 6:27:42
- Distanță: 53,90 km
- Ritm Mediu: 7:12/km (6:49/km în mișcare)
- Altitudine: 998m urcare / 1219m coborâre
- Puls: 144 bpm mediu (170 maxim)
- Stamina: De la 99% la 1%, și am rămas acolo.
- Calorii: 5.278
- Efectul Antrenamentului: Suprasolicitare.
Concluzia
Totuși, recuperarea a venit surprinzător de repede. Două zile mai târziu eram deja în sala de forță, cu picioarele în repaus, trăgând de scripeți cu aceeași energie cu care marinarii trăgeau pe vremuri de pânzele corăbiilor.
Ultra-runningul e un joc de echilibru pe o sârmă invizibilă. Dacă alergi prea tare, stomacul te trădează. Dacă te alimentezi prost, picioarele te abandonează. Dacă uiți de ritm, zidul vine peste tine.
În Puglia am învățat că nu e vorba doar despre distanță, ci despre context: pământ de plastilină, râpe abrupte, diferențe de nivel concentrate și, mai ales, kilometrii de pe plajă, unde psihicul îți devine cel mai sincer adversar.
Mă întreb oare de câte curse de ultra e nevoie ca să-mi reglez ritmul și să nu mai am parte de căderi? Până atunci, se pare că la un singur aspect excelez cu adevărat: la voință.
Și, ca să închei într-o notă pozitivă: pe traseu am dat de niște vii încărcate cu struguri și am văzut niște canioane absolut superbe. Puglia e magică. Chiar și în modul “organism unicelular”.
Sunt mulțumit că am dus cursa la capăt și mă bucură rezultatul într-o companie selectă: am terminat pe locul 222 din 654 de concurenți (primii 34%) și, cel mai important pentru mine, pe locul 16 la categoria 45-49 (din 63 de alergători, primii 25%).
Bonus culinar
În Polignano a Mare am mâncat cele mai bune paste gustate vreodată. Se numesc Spaghetti all’Assassina, sunt picante, au o aromă incredibilă și o textură unică – unele fire sunt moi, altele sunt crocante și ușor arse de la tigaie. Dependență pură!
Secretul? Nu sunt fierte normal. Sunt gătite direct în tigaie, ca un risotto, până se caramelizează și devin crocante pe alocuri (se numește brucchiato). Gustul ușor afumat și picant, combinat cu textura… WOW! O experiență culinară de 10/10, Italia știe cum să te facă fericit.
