De ziua Ioanei m-am gândit să-i fac cadou o ruptură parțială de  ligament la genunchiul drept (al meu). Doctorul a spus că trebuie să stau cu piciorul în ghips timp de trei săptămâni, după care alte trei săptămâni să nu mai fac sport.

Vestea mi-a picat ca o măciucă în moalele capului. Adio Prima Evadare! Adio Fără Asfalt!

Au urmat trei săptămâni în care am mers șontâc, șontâc, în care n-am putut să îndoi genunchiul, în care am fost deprimat, care păreau nesfârșite.

Ieri am scos ghipsul! Doctorul care mi l-a pus mi-a dat ceva emoții, când mi-a spus la telefon că el pleacă în concediu vreo 10 zile. M-a pasat însă la un coleg.

Dimineață, la ora 09:00 mi se părea deja prea târziu, când m-am înființat, împreună cu Vlăduț, să vadă și el cum își scoate tata ghipsul, la secția de ortopedia a spitalului Pantelimon.

Mi-au tăiat ghipsul cu un soi de flex, special, care nu tăia decât materialul, iar la atingerea pielii provoca doar o ușoară și caldă gâdilătură. Doctorul m-a apăsat pe genunchi, un pic, în mai multe locuri. Nu mă durea. L-a flexat un pic, mă durea, dar era normal, după ce am stat timp de trei săptămâni cu piciorul întins.

Zice “dă-te jos și fă câțiva pași”. M-am dat jos și am înțeles și eu, în sfârșit, ce era în sufletul lui Bambi când s-a ridicat prima oară în picioare. În primul rând, îmi simțeam piciorul extrem de ușor. M-am simțit nesigur și mi-a fost frică să calc și să-mi las greutatea pe el. Pe urmă, mi se înmuia, căci mușchiul s-a cam atrofiat.

Apropos de atrofiere, multă lume mi-a prezis că o sa-mi ia o perioadă îndelungată până voi recupera masa și forța musculară a piciorului. Inclusiv Mircea Meșter, care la viața lui a făcut fotbal de performanță și știa despre ce vorbește. Nu pot decât să fiu fericit că problema mea a fost (și mai este, un pic) dintre cele mai ușoare!

Prima zi

După ce mi-am dat ghipsul jos am încercat să fiu cât mai activ. Am fost în parc cu cei mici, am mers, am urcat, am pășit pe nisip, am flexat, am întins. Seara, pe la 23.00, mi-am propus  să ies în parc să dau câteva ture de mers alert, să se mai obișnuiască piciorul cu mișcarea, căci peste două săptămâni este Prima Evadare, iar eu trag speranță că voi putea participa.

Ioana a râs de mine când a văzut că-mi pun nădragii de alergare și un tricou și o bluză așișderea. Am ieșit în parc, am început să merg și pe măsură ce înaintam am simțit că piciorul se simte din ce în ce mai bine. Până la urmă, am început să alerg, ușor. Primul kilometru l-am parcurs în 08:14. Al doilea a fost ceva mai rapid: 06:54. Au urmat 6:43, 6:23 și 06:04. Cinci kilometri au fost de ajuns, n-am vrut să forțez.

Mi-am dat cu cremă de arnică la genunchi la greu și o să-mi mai dau. Încă mă doare, piciorul, dar strâng din dinți. M-am și ras, ca să pot să-mi fac masaj :).

Eu zic că ne vedem la Prima Evadare!