Nu știu la ce s-au gândit organizatorii când au adăugat “Mon Amour” în numele uneia dintre cele mai dure etape din Road Grand Tour. Da, rimează frumos, dar pe cățărarea de la Seciu ultimul sentiment pe care îl ai este iubirea. Este mai degrabă un amestec de încordare, încleștare și suferință pură. Și asta e valabil pentru oricine, indiferent de nivelul de pregătire. Ești bun? Suferi mai mult, pentru că tragi mai tare. Nu ești la fel de pregătit? Suferi la fel, poate chiar mai intens, pentru că la agonia efortului se adaugă și chinul nepregătirii.
Acestea sunt gânduri libere, de zbor cu avionul, decantate după o cursă care m-a stors de vlagă și m-a făcut să râd de propria-mi prostie.
Bivolul la întrecere cu ghepardul
M-am prezentat la startul de la Seciu cu experiența anilor trecuți. Știam traseul, cunoșteam dificultatea și eram pe deplin conștient că voi suferi pe urcări. Să zicem că musculatura mea e mai degrabă construită pentru a ara ogorul decât pentru sprinteneala necesară unui ogar. În spirit, agilitatea există, dar corpul refuză să o pună în practică. E ca atunci când un bunic spune că el tot tânăr se simte – o iluzie frumoasă contrazisă de realitate. Eu, cel puțin, sunt lucid: mereu am fost masiv și nepotrivit pentru sporturi care necesită o categorie “pană”.
Pe urcări, pedalez cu lejeritatea unui bivol într-o întrecere directă cu un ghepard. Observați că am ales bivolul, nu elefantul, deci o oarecare grație tot pretind că am.
Un Start sub semnul confuziei
Planul meu era simplu și logic. Fiind înscris la tura scurtă, un traseu de 62 km cu 807 metri diferență de nivel, trebuia să plec la 10 minute după plutonul de la tura lungă. Mi-am făcut calculele, m-am încălzit ca la carte și, cu 10 minute înainte de ora teoretică a startului nostru, m-am îndreptat spre linia de plecare. Scopul era să prind o poziție cât mai în față, să mă agăț de un grup rapid și să stau la adăpost măcar un tur.
Realitatea? Haos. Starturile s-au contopit, s-a plecat pur și simplu, în spatele celor de la tura lungă, fără niciun semnal clar. M-am trezit undeva în spate, departe de poziția dorită. A urmat o luptă disperată de a recupera.
Am intrat direct în prima parte a circuitului: un fals plat vălurit, pe câmp deschis, unde bate invariabil un vânt capricios. Este exact acea porțiune în care constați că toți ceilalți pedalează ca apucați de streche, iar picioarele tale refuză să țină ritmul cu plutonul. Am pedalat îndârjit, croșetând printre cicliști cu peste 45 km/h, până când aerul a început să se rarefieze în plămâni și pulsul a explodat.
La un moment dat, în vacarmul cursei, l-am auzit pe prietenul meu, Bogdan, urlând către cineva: “Ia-te după ăsta mare, ține-te de el, nu-i scăpa roata!”. “Ăla mare” eram eu, transformat brusc în locomotivă și paravan de vânt. Am zâmbit în sinea mea, în timp ce inima îmi bătea să-mi iasă din piept. Nu mai puteam să o țin așa mult timp.
Din fericire, efortul a dat roade. Am ajuns într-un grup care părea mai puternic decât mine, dar nu suficient de puternic încât să mă piardă. M-am cuibărit acolo, cuminte, la aspirație, protejat de vânt, și mi-am tras sufletul.
Plăcerile neașteptate ale suferinței
Două aspecte mi-au plăcut în mod deosebit anul acesta: calitatea asfaltului și disciplina din pluton. Spre deosebire de alți ani, am avut parte de un carosabil impecabil. Coborârea lungă de după cățărare, presărată cu gâturi cu pante abrupte, a fost ca un roller coaster, dar cu propulsie proprie. Acolo, pe asfaltul oglindă, atingând aproape 70 km/h, m-am simțit ca o rachetă pe două roți.
Pe urcarea de la Seciu, cei aproximativ 2 km care par o veșnicie, este un monstru cu multe fețe. Are zone line și rampe abrupte, te trece prin toate stările iadului. Este însă întreruptă de o coborâre superbă de 500 de metri, un adevărat moment de respiro, dar și o oportunitate tactică. Am profitat de ea din plin, apăsând pe pedale pentru a câștiga viteză și a aborda următoarea porțiune de urcare cu un avânt care mi-a ușurat considerabil efortul.
Spre surprinderea mea, am rămas cu grupul și după prima urcare, inclusiv cu Bogdan, “țânțarul” agil de care mă temeam că mă va pierde pe cățărare. Situația nu era atât de rea pe cât o anticipasem.
Finish-ul glorios… care n-a fost finish
Nu știu când a trecut timpul, dar a venit și a doua urcare. Conform logicii mele implacabile, aceasta era și ultima. Planul era să dau absolut totul pe final, în special pe ultimii 300 de metri, unde panta se înăsprește. Zis și făcut. M-am ridicat în picioare, am strâns din dinți și am eliberat ce mai rămăsese în rezervor. Am depășit mai mulți concurenți, inclusiv pe Bogdan, care mi-a mărturisit ulterior că a fost impresionat de forța mea.
Cu ultimele puteri, am trecut pe sub poarta de sosire, amplasată sus, la Crama Seciu. L-am auzit pe Alex Ciocan strigându-mi numele, am bătut palma cu el, iar gestul lui a fost ca o felicitare caldă pentru o cursă bine dusă. Eram sleit. Am tras pe dreapta, mi-am lăsat capul pe ghidon și am rămas nemișcat, încercând să-mi recapăt suflul.
Și atunci, ca prin vis, l-am auzit pe Bogdan urlând:
“Ce faci, mă? De ce te-ai oprit?”
M-am uitat la el cum dispărea în zarea circuitului, pedalând în continuare. Și apoi am mai auzit, din ce în ce mai stins:
“MAI AVEM O TURĂĂĂĂĂ!”
Jesus Christ, cât de prost pot să fiu? Ăla nu era finish-ul, era doar finalul turului doi. Faptul că la fiecare buclă treceai pe la cramă, adică prin punctul de sosire, fără să te oprești pentru un prosecco, era detaliul care îmi scăpase. Fără nicio tragere de inimă, m-am urcat înapoi pe bicicletă. Grupul dispăruse. Am tras la maximum, dar n-am mai reușit să-i prind. Greșelile de genul acesta se plătesc scump în ciclism.
Ultimul tur a fost o luptă solitară. M-am agățat de un alt sportiv puternic, dar la fel de stors de energie. Ultima urcare a venit ca o izbavire. Am trecut linia de sosire, de data asta cea reală, mult mai puțin glorios, dar cu lecția învățată.
Cam asta a fost povestea mea de la Road Grand Tour Seciu Mon Amour. O cursă care mai rimează și cu toujours. Și da, toujours voi fi un dur care, în ciuda suferinței și a gafelor, rămâne un mare fan al Road Grand Tour.
Despre Road Grand Tour Mon Amour (Seciu)
- Organizator: Cunoscut în lumea ciclismului din România, evenimentul este organizat de Alex Ciocan, o figură emblematică a acestui sport.
- Locație: Concursul are loc în județul Prahova, pe un circuit deluros. Startul se dă pe drumul Bucov–Plopu, iar sosirea este sus, la Crama Seciu.
- Specific: Este o competiție într-o buclă de 23,3 km, care se parcurge de mai multe ori. Traseul conține un fals plat vălurit expus vântului, urmat de o cățărare de aproximativ 2 km către cramă și o coborâre tehnică, asemănătoare unui roller coaster. Punctul de sosire este tranzitat la fiecare tur, ceea ce poate crea confuzii pentru cicliștii neatenți.
- Curse: Competiția oferă mai multe opțiuni. Tura scurtă, de exemplu, a avut 62 km cu o diferență de nivel pozitivă de 807 metri, o provocare considerabilă pentru orice ciclist amator. La tura lungă se pedalează 110 km, patru tururi și jumătate, adică cinci urcări de Seciu.