Triathlon Pantelimon 2025 nu a fost doar o cursă, ci un test, un test de revenire după Transfier 2025.
Transfier 2025 a fost experiența cea mai traumatizantă de până acum pe care am trăit-o la o competiție sportivă, mult mai distrugătoare decât ultramaratonul de la Chianti, unde mi-a picat pianul de nu m-am văzut.
La Transfier, m-am ales cu o acumulare de lichid în alveolele pulmonare, care mi-a îngreunat schimbul de oxigen și dioxid de carbon, ceea ce a rezultat într-o senzație acută de sufocare, în mod special la înot, dar prezentă la toate probele. M-am încăpățânat să termin cursa, deși ar fi trebuit să abandonez încă de la înot, ca să nu-mi asum niciun risc. N-am făcut, am suferit foarte mult și, ulterior, am învățat niște lecții importante, de care voi ține cont pe viitor. O viață am, mai sunt și alte curse la care pot să iau startul, dar cu zâmbetul pe buze, nu are rost să-mi risc sănătatea doar pentru a spune că sunt finisher la o competiție, chiar dacă aceasta poartă titulatura de cea mai grea, dar și cea mai frumoasă din țară.
Puteți citi despre întreaga experiență aici: https://biciclistul.ro/transfier-2025-concursul-in-care-am-murit-de-3-ori/
Revenind la Triathlon Pantelimon, obiectivul meu era cât se poate de simplu: să am o experiență competițională plăcută și să ajung la finish întreg.
Dacă n-ai timp să citești, poate vrei să asculți podcastul despre experiența mea:
Ce am făcut pentru asta? În primul rând, am decis să înot fără neopren. Am vrut să mă simt liber, chiar dacă mai lent, dar măcar mai relaxat și fără să risc încă un episod nefericit.
Pregătirea mea? Ei bine… aproape inexistentă. După episodul Transfier, am luat-o mult mai moale. M-am odihnit, am pedalat doar până la birou și înapoi, de trei ori pe săptămână și am făcut câteva vizite la sala de forță, cu fiul meu. Nimic spectaculos, nimic demn de un documentar pe Netflix.
Cu toate astea, emoțiile erau acolo. Cum să nu fie? Concuram acasă, la doi pași, și eram înconjurat de colegii mei din Unstoppable Sport Club, organizatorii cursei. Atmosferă de familie, ce să mai.
N-am mai neglijat încălzirea
De data asta, am zis să fac încălzirea ca la carte. Am alergat câteva lansate cu colegul meu Ștefan Șova, apoi am intrat în apă împreună cu fiica mea, Natalia, care participa și ea la Supersprint. Am făcut câteva lansate împreună cu ea, am simțit apa, am crescut puțin pulsul și pe urmă, la scurt timp, s-a dat startul.
Marea provocare, înotul
Înotul a fost marea mea provocare la Triathlon Pantelimon. Am luat startul cât mai din margine, precaut, să nu am parte de înghesuială. Am înotat încet, în ritmul meu, ca să-mi găsesc o respirație confortabilă. Și, spre bucuria mea, totul a fost perfect. N-am avut nicio problemă cu respirația și am ieșit din apă după 24 de minute, un timp decent pentru un înotător mediocru, așa cum sunt eu. Mediocru înseamnă că sunt genul de înotător care, dacă îl arunci în apă, nu se îneacă, dar nici nu vine cineva de la lotul olimpoic să-l recruteze pentru performanțe deosebite.
Cum a fost apa? Mirosea a baltă clasică, era caldă, liniștită, fără valuri. A fost perfectă pentru un concurs de triatlon, perfectă pentru începători. Am avut o singură provocare la această probă: pe ultima linie dreaptă nu erau balize intermediare, după care să mă ghidez, motiv pentru care a trebuit să-mi iau reper niște clădiri care se aflau dincolo de zona de concurs. Dar hei, am nimerit pontonul!
Tranziția a fost deosebit de lungă
Doamne, tranziția a fost interminabilă! Potrivit înregistrării pe care a făcut-o ceasul meu Garmin, prima tranziție a fost 880 de metri. A fost cu atât mai dificilă cu cât a trebuit să alerg pe lângă bicicletă în picioarele goale, iar pe sub mocheta subțire dispusă la fața locului mai erau și pietre, care făceau mai mutl decât un masaj la tălpi. Cred că până am ajuns la bicicletă am avut timp să mă gândesc la toate greșelile din viața mea, inclusiv de ce nu m-am apucat niciodată serios de chitară.
Proba de ciclism
Ajuns la bicicletă, cred că m-am precipitat, cu toate că îmi repetasem în minte tot ce am de făcut. Avusesem timp pentru asta în timpul primei tranziții. Nu mi-am mai pus ciorapi, m-am încălțat rapid și am pornit în alergare spre ieșirea din tranziție. În graba mea, n-am observat că bareta de prindere de la pantoful drept a ieșit din gaică. Am fost nevoit să pedalez mai mult cu un singur picior, în timp ce încercam să remediez situația. Mi-a ieșit până la urmă, dar am avut câteva momente de frustrare.
Traseul de ciclism a fost rapid, cu cinci bucle și întoarceri la 180 de grade. Primele două ture le-am făcut singur, n-am avut cu cine să colaborez, dar apoi a trecut pe lângă mine un tip care zbura. Mi-a și făcut semn să-i iau roata. Ce puteam să fac în situația asta? Normal, m-am lipit de el! Mai ușor să stai la plasa altuia decât să reinventezi roata.
Apoi au apărut două „avioane” de la ștafetă, printre care se afla Ionuț Petrescu, de la Rafa Cycling Team. M-am agățat de ei, am strâns din dinți și am fost foarte atent să nu-i pierd mai ales la întoarcerile din capete. Nu doar că am reușit, dar am trecut și eu în față pentru o scurtă perioadă, într-o coborâre, unde m-a ajutat și gravitația. Făceam parte dintr-un trenuleț de mare viteză și eram un fel de Waze uman: „Ține dreapta! Atenție, depășire!”. Cred că unii m-au iubit, alții m-au blestemat, dar siguranța e siguranță.
Ultima tură am făcut-o singur, de data asta cu alții la plasa mea. În triatlon, balanța se echilibrează: într-un moment ești ajutat, în alt moment ajuți tu.
A doua tranziție a fost la fel de lungă ca prima, doar că de data asta am alergat în pantofii de ciclism. Nu a fost comod, dar măcar nu m-au mai durut picioarele. Mi-am tras repede ciorapii, am luat două geluri cu cafeină și am pornit la alergare.
Puternic la alergare
Alergarea a mers surprinzător de bine, chiar dacă am simțit câteva mici crampe. Am scos o medie de 4:33 pe kilometru, decentă pentru cele 90 de kilograme din acea zi. Practic am fost un camion cu motor turbo, nu mă vedeai elegant, dar mă vedeai constant.
Mi-a plăcut traseul din Parcul Pantelimon, acolo mă antrenez destul de des. Știam toate curbele și micile urcări, unde să acclerez și unde s-o las mai moale. Detalii fine.
La finish am simțit o mare mulțumire și ușurare că am putut, că sunt bine. Apoi a venit bonusul: locul 11 la general și locul 2 la categoria 45-49. Pentru un „comeback race”, eu zic că nu e rău deloc.
Momentul suprem a fost revederea cu Natalia, care a prins și ea locul 2 la categoria 16-17 ani, la Supersprint.
Ce am învățat din toată povestea? Că extremele nu duc nicăieri. Trebuie echilibru, atât în sport, cât și în viață.
Și dacă vă bate gândul să participați la Triathlon Pantelimon în 2026, am un sfat: dacă sunteți la început, Supersprintul e perfect ca să gustați atmosfera. Dacă aveți deja experiență, proba Olimpică e o provocare superbă. Și… mi-a șoptit mie o păsărică… s-ar putea ca în 2026 să fie și campionat național. Deci, merită!
Cam asta a fost povestea mea de la Triathlon Pantelimon. O cursă de revenire, o cursă cu mine însumi, din care am ieșit, zic eu, învingător.
Vă mulțumesc că m-ați citit până la capăt! Sper că v-a plăcut povestea mea și, cine știe, poate v-a inspirat să vă depășiți propriile limite. Până data viitoare, spor la antrenamente, alegeri echilibrate și toate pânzele sus!
P.S. Dacă ai participat la Triathlon Pantelimon, alocă-ți încă două minuțele să completezi formularul de feedback pe care colegii mei din Unstoppable l-au creat pentru a lua pulsul competiției și pentru a îmbunătăți pe viitor experiența pe care o vei avea la această cursă.
Completează formularul aici: https://forms.gle/c4HQm2BkiZLUin9i6