Afară era o căldură irespirabilă, iar eu de-abia mă târam spre tentativa de piaţă din 2Mai. Spun tentativă pentru că acolo nu există decât un singur vânzător.
De-abia mâncasem de prânz şi mă luase o somnolenţă dulce, dar trebuia să cumpăr diverse pentru cei mici. Mi-am învins lenea şi am luat cu mine şi aparatul de fotografiat, cu toate că nu aveam nicio speranţă să apară ceva demn de fotografiat. De când venisem la mare, în2Mai, de trei zile, nu zărisem niciun biciclist.
Le-am zărit târziu, când erau departe de mine. A trebuit să folosesc zoom-ul aparatului la maxim. Când am văzut felul în care se poticneau pe drum, cu bicicleta care se înclina când într-o parte, când într-alta, dar şi felul în care se împiedicau cele două domnişoare, am avut pornirea să alerg până la ele să le ajut.
Şi nu faptul că sunt însurat m-a împiedicat să fac acest lucru. Am văzut eu pe National Geographic că nu-i bine să intervii, că strici echilibrul naturii. Le-am lăsat, sunt sigur că s-au descurcat. Ah, cum trebuie să le fi durut picioruşele pe pietrele care le împungeau fără milă încălţările subţiri. Au, de-abia acum văd, una dintre ele nu avea nimic în picioare. Ce muncă sisifică!
[nggallery id=18]
Nu stiu cu cine am onoarea, dar sper ca te-am surprins intr-un mod placut 🙂
You never cease to surprise me…