Există weekenduri în care îți dorești să te odihnești și weekenduri în care vrei să testezi din ce este făcut corpul tău. Pentru mine, weekendul recent încheiat, a fost din a doua categorie. Planul a fost simplu, dar brutal: sâmbătă, una dintre cele mai populare, dar și dure curse de ciclism din țară, iar duminică, un maraton. O provocare acceptată, o poveste gata să fie scrisă.
Actul I: sâmbătă – bătălia cu “Zidul” și fantoma crampelor
Am ajuns la startul Road Grand Tour – The Wall cu un obiectiv clar: să nu repet experiența traumatizantă a celor mai îngrozitoare crampe din viața mea, trăite la tura lungă a acestei competiții, în 2022. Durerea a fost atât de intensă atunci, încât am stat minute în șir lângă bicicletă, incapabil să mă mișc. Mi-am promis că voi face tot ce-mi stă în putință să nu mai trăiesc niciodată așa ceva. Așa că, anul acesta, am ales tura scurtă. Știam că duminică alerg maratonul și planul era să nu trag tare, să conserv resursele.
Dar planurile de acasă rareori se potrivesc cu adrenalina de la start.
Am avut norocul să fac încălzirea alături de Cătălin Văduva, pe care-l cunosc încă de pe vremea când era la clasa pregătitoare :). Acum, la 15 ani, s-a transformat într-un adevărat bărbat. Nu doar că este cu mult mai puternic decât mine, dar este un sportiv cu perspective uriașe. Sprinturile făcute cu el înainte de start mi-au turat motorul la maximum. La start, s-a dus ca din pușcă, dar am reușit să rămân într-un grup bun, alături de Bogdan Popescu, un ciclist cu vreo 30 kg mai ușor ca mine. A fost o mică victorie personală să pot ține pasul cu el pe urcări. A și scris un articol în care povestește despre cursele de ciclism pe care le-a făcut în toamna aceasta, printre care și The Wall. Poate fi citit aici: https://biciclistul.ro/toamna-la-curse-full-gas-si-cu-pulsu-n-gat/.
Kilometrii s-au scurs rapid, concentrat fiind să nu pierd grupul și să abordez cu prudență virajele periculoase. Apoi a venit prima provocare: Sultanu. Cine n-a auzit de Sultanu? Recunosc, am făcut “opturi” pe șosea, n-am luat-o pieptiș, păstrându-mi forțele. Am fost mândru să rămân aproape de “lupii tineri” de la Unstoppable Kids, sportivi de performanță plini de energie.
A doua urcare, la fel de grea, dar mai lungă, a fost momentul meu. Aici m-am simțit mai bine.
Între kilometrii 30 și 40, pe a doua urcare majoră (291m diferență de nivel), am petrecut aproape 28 de minute la un puls mediu de 163 bpm și o putere normalizată de 276 W. A fost un efort mai mult decât intens.
Spre finalul ei, m-am ridicat din șa și am accelerat, reușind să mă desprind de câțiva cicliști, inclusiv de Bogdan, pe care l-au apucat crampele. Coborârea și platul ce au urmat au fost un deliciu. Greutatea mea a devenit un avantaj, un partener gravitațional care m-a ajutat să las în urmă mai mulți sportivi.
Am terminat cu doar 11 secunde mai lent decât recordul meu personal din 2023. Totuși, pe principalele segmente și urcări am obținut recorduri personale. Senzația că am fost mai puternic în momentele esențiale nu a fost doar o impresie. A fost o realitate confirmată și de ciclocomputerul meu Garmin.
Planul de a “nu trage tare” a cam fost abandonat. Am petrecut o oră și 13 minute (65% din cursă) în Zona 5 de puls, la efort maxim. Am acumulat un Training Stress Score de 262, echivalentul a aproape trei ore de efort la prag. Asta nu poate însemna decât că am secat rezervele de glicogen și am supus musculatura unui stres foarte mare, pregătind scena pentru drama de a doua zi.
Actul II: duminică – maratonul pe datorie
Anul acesta, ca și anul trecut, am fost înscris la Maratonul București de către compania la care lucrez, Samsung România. Mă bucur că eu și colegii mei avem parte de deschidere din partea conducerii și suntem încurajați să facem sport.
După un somn decent și două programe de Compex pe picioare, am plecat pe bicicletă spre startul maratonului. M-am alimentat cu carbohidrați, am pregătit gelurile – câte unul la 20 de minute – și am făcut o semi-încălzire. Nu știam ce va spune corpul. Știam că recordul personal de 3h05min de anul trecut, pentru care m-am antrenat specific, este imposibil. Dar speranța moare ultima.
Am plecat ponderat, cel puțin în capul meu. Primul kilometru: 4:13. Al doilea: 4:09. Mult prea tare pentru greutatea mea de 90 kg și pentru picioarele obosite. Dar am crezut, pentru o clipă, că pot ține ritmul.
Ce spun datele? Startul a fost mult mai rapid decât media finală, confirmând entuziasmul de la început. Am parcurs primii 10 km cu o medie de ~4:16/km, care a fost ca o ipotecă pusă pe resursele deja limitate.
După borna de 21 km, am simțit că se reduc motoarele. Pulsul era ok, dar mușchii apăsau frâna. M-am adaptat și am gestionat treptat reducerea. După km 30, a început să fie cu adevărat greu. S-a instalat o senzație de picioare de plumb, pantofii au început să mă strângă, semn că picioarele se umflau. Apoi a apărut o durere ciudată la umărul stâng, probabil de la o poziție incorectă a brațului. O durere de nerv, în interior, care nu m-a lăsat nici acum, la patru zile după cursă.
Viteza scădea, iar după km 35, a apărut fantoma. Aveam senzația că urmează să vină crampe, peste tot – la gambe, la coapse. Am strâns din dinți, am încercat să nu fac mișcări bruște, să mă gândesc la altceva. Lupta nu mai era cu cronometrul, ci cu propriul corp care amenința să cedeze.
Finish-ul a venit, în cele din urmă. Pe ultimii 200 de metri, creierul a renunțat la luptă. Probabil s-a văzut cu sacii în căruță și a dat liber la crampe. A trebuit să mă opresc. Să întind picioarele. Am mers câțiva pași, apoi am continuat să alerg șchiopătând, trecând linia de finish cu o grimasă de durere pe chip.
Epilog: Bilanțul unui weekend dur
A fost un weekend pe care mi l-am făcut singur, nu mă plâng. Corpul meu a făcut față provocărilor. A ieșit puțin șifonat, dar și-a revenit repede. Luni și marți s-a instalat febra musculară, dar am putut urca și coborî scările fără să gem.
Ce urmează? Sâmbătă, semimaratonul de la Azuga, cu peste 1.000 de metri diferență de nivel. Să sperăm că voi trece cu brio și peste această încercare.
Rezultatele:
- Road Grand Tour – The Wall: 55km, 1h52min, medie 29,7km/h, ascensiune 825 metri. Am venit pe locul 45 din 186 și pe locul 13 din 64 la categoria 40-49.
- Maratonul București: 3h15, medie 4min30s/km. Am trecut linia de finish pe locul 156 din 1284 de concurenți și pe locul 31 din 245 de concurenți la categoria 45-54 de ani.
Ce pot învăța din această experiență?
Am supus corpul unui stres cumulat uriaș în cele două zile și, deși a “protestat” vizibil în a doua parte a maratonului, nu a cedat complet. Recuperarea musculară a fost, de asemenea, surprinzător de rapidă. Se pare că anii de antrenament s-au contorizat într-o fundație fizică bună. Am o “baterie” mult mai mare decât a altora, însă trebuie să fiu conștient că această baterie nu este infinită. Durerea de umăr care persistă și crampele de la final sunt “factura” pe care corpul mi-a trimis-o.
Adrenalina este cel mai prost strateg de cursă
Am avut un plan perfect pentru sâmbătă, să mă menajez, dar adrenalina, spiritul competitiv și dorința de a sta într-un grup puternic m-au făcut să ignor complet acest plan. Aceasta este o lecție tactică. Când obiectivul principal este un eveniment de anduranță pe termen lung (întregul weekend), disciplina de a respecta planul în prima parte este crucială. Am învățat că entuziasmul de moment poate sabota performanța pe termen lung. Victoria de sâmbătă (PR-uri pe segmente, statul în grup) a fost plătită cu minute și suferință duminică.
“Zidul” nu este un mit, ci matematică pură
Am lovit zidul la kilometrul 31, simțind o frânare bruscă a mușchilor, deși pulsul era ok. Am învățat că fără antrenamente specifice pentru această probă și cu abuzuri fizice fix cu o zi înainte de competiție, “zidul” nu este o slăbiciune mentală, ci un faliment energetic. Datele de la cursa de ciclism au prezis cu exactitate acest moment. Am intrat în maraton cu rezervele de glicogen deja la un nivel critic. Zidul nu a fost o surpriză, ci o consecință matematică a deficitului energetic creat cu o zi înainte. Am învățat pe propria piele că managementul energiei pe parcursul a 48 de ore este la fel de important ca antrenamentul în sine.
Am o forță mentală testată și confirmată în condiții de criză.
Când a devenit greu, nu am renunțat. N-am făcut-o nici la Chianti, la primul meu ultra, nici la Transfier, unde mi-am pus sănătatea în pericol, n-am făcut-o nici acum. Când durerea de umăr a apărut, am căutat soluții, când am simțit crampele venind, am strâns din dinți și am adaptat ritmul pentru a le păcăli. Lecția ar fi că suferința este cel mai dur, dar și cel mai eficient antrenor al minții. Acum știu, fără niciun dubiu, că pot gestiona o criză majoră într-o cursă. Am trecut prin foc și am ieșit pe partea cealaltă. Această certitudine sper să-mi fie un aliat de neprețuit în toate cursele viitoare. Când va mai fi greu, îmi voi aminti de acest weekend și voi ști că pot duce mult mai mult decât cred.
Detaliile mici (forma, postura) devin probleme mari la oboseală extremă
O poziție incorectă a brațului, pe care în condiții normale poate nici n-aș fi observat-o, s-a transformat într-o durere de nerv persistentă. Când corpul este împins la limită, orice mică ineficiență sau problemă de formă este amplificată exponențial. Oboseala m-a făcut să pierd postura corectă, ceea ce a dus la compensări și, în final, la accidentare, căci altfel nu pot să-i spun. Este un semnal clar că, pentru viitor, trebuie să mă concentrez mai mult pe tehnică și mobilitate, mai ales în condiții de oboseală. Este esențial pentru a putea susține astfel de provocări pe termen lung.
Înainte de semimaratonul de la Azuga, întrebarea nu este dacă pot duce provocarea, ci cum voi aplica aceste lecții pentru a o face mai inteligent.
De ce? Reflecțiile unui explorator
Și totuși, de ce aș face așa ceva? Sunt un masochist sportiv? Este o întrebare foarte bună, pe care mi-o pun și eu, uneori. Cred că răspunsul stă în natura noastră: eu, și omul în general, suntem niște exploratori. Sfidăm limitele, încercăm teritorii noi. Mă fascinează senzația de necunoscut – ce se întâmplă dacă fac ceva ieșit din comun, ceva ce pare nerezonabil?
Îmi plac provocările fizice; le gestionez mult mai bine decât pe cele intelectuale. Spre rușinea mea, recunosc, mai degrabă aș pedala 5 ore cu bicicleta pe o vreme superbă, prin munți, decât să citesc o carte de filosofie, chiar dacă am terminat Facultatea de Filosofie.
În final, totul se reduce la un singur lucru: îmi place viața. Îmi place s-o trăiesc, s-o simt, s-o gust și, din când în când, s-o provoc. Vreau să fac asta într-un context în care să nu-mi pun sănătatea în pericol, dar să simt mereu palpitațiile aventurii. Iar acest weekend a fost, cu siguranță, o aventură în toată regula.
Un ultim gând: o invitație la propria aventură
Dacă aș putea lăsa o singură idee la finalul acestei povești, ar fi aceasta: nu faceți ca mine, faceți ca voi.
Fiecare are nebunia lui, planul lui. E adevărat, poveștile altora ne inspiră și ne arată ce este posibil, dar ele trebuie trecute întotdeauna prin filtrul personal – prin ceea ce sunteți voi, ce vă doriți și unde vă aflați în propria călătorie. Găsiți-vă propria provocare, propriul “zid” de cucerit și propria bucurie la linia de finish.
Bogdan Popescu