M-am transformat într-un masochist sportiv?

După ce am participat la Subcarpați Trail Rrun și Ecorun Moieciu, 42 km cu diferențe de nivel de 1850 m, respectiv 2150 m, despărțite între ele de doar o săptămână, am început să mă întreb dacă nu am devenit oare un masochist sportiv.

Termenul “masochist sportiv” nu este unul medical sau psihologic, cel puțin nu recunoscut oficial, dar cred că ar putea fi folosit pentru a descrie o persoană care găsește plăcere sau satisfacție în efortul fizic intens, în durerea sau disconfortul asociat cu antrenamentele sau competițiile sportive, adesea la un nivel care pentru alții ar părea excesiv sau de-a dreptul chinuitor. Se recunoaște cineva în această definiție?

Oare n-am fost un masochist sportiv când am participat la Chianti Ultra Trail 2025, unde mai mult am înotat decât alergat în noroiul toscan timp de 10 ore și 26 de minute, ca să parcurg 75,5 km? Am cam fost. De ce nu mi-a fost de ajuns această cursă? De ce caut constant noi provocări fizice, care implică un nivel ridicat de disconfort?

La Subcarpați Trail Run și EcoRun Moieciu am avut parte de mult noroi care mi-a făcut viața amară în special pe coborâri.

Subcarpați

A plouat în draci în zilele premergătoare concursului, adică mult și fără milă. Și, totuși, au fost multe porțiuni în care noroiul avea consistența unui aluat lipicios. Se lipea de încălțări, se acumula și nu se dădea desprins nici dacă zvârleai din picioare ca un cal nărăvaș.

Cu noroiul e ca în patiserie, aluatul lipicios poate fi o adevărată provocare, indiferent dacă sunteți nou în copt sau un profesionist. La fiecare ridicare a piciorului, simțeam cum trăgeam după mine nu doar greutatea proprie, ci și cumpărăturile pentru toată săptămâna. Era o senzație frustrantă și epuizantă.

Am ajuns să apreciez zonele îmbibate cu apă, pentru că acolo mă descărcam de moloz.

În alte zone, dimpotrivă, noroiul n-avea niciun pic de cheag, alunecai pe el ca sania la pista de bob. Prioritatea numărul 1 a devenit, fără îndoială, păstrarea echilibrului. Fiecare pas trebuia calculat cu precizie, fiecare mișcare atent coordonată pentru a evita căderile inevitabile pe suprafața alunecoasă.

În acest peisaj apocaliptic, bețele de alergare au fost ancora mea de siguranță. M-au ajutat să mă mențin pe verticală, să-mi distribui efortul și să avansez cu o oarecare stabilitate pe porțiunile cele mai dificile. 

Pe lângă noroi și oboseală, a existat o porțiune de traseu (între kilometrii 30 și 32) unde marcajele au fost aproape inexistente. Mi se strecurase în suflet îndoiala că nu sunt pe drumul cel bun și m-am întors, ca să aflu, de la un alt alergător care avea traseul încărcat pe ceas că eram bine. Eh, un kilometru în plus ce mai conta! 

Deși timpul înregistrat în cursă a fost inferior celui de anul precedent sunt extrem de mulțumit și entuziasmat că am reușit să obțin un loc pe podium la categoria de vârstă 40-49 de ani, clasându-mă pe locul 3. Acest rezultat a fost o surpriză plăcută, având în vedere diferența față de performanța de anul trecut, dar o primire călduroasă a eforturilor depuse în pregătire.

EcoRun Moieciu: obosit, răcit, fără chef, cu pantofi neadecvați

Am auzit numai cuvinte de laudă despre EcoRun de la prietenii și cunoscuții mei sportivi, Este un concurs despre care se vorbește cu mare pasiune în comunitatea alergătorilor montani, un eveniment așteptat cu nerăbdare an de an și faptul că a ajuns deja la a 14-a ediție nu face decât să îi confirme statutul de competiție emblematică.

Cum în ultimul timp am început să fiu tot mai atras de provocările pe care le oferă alergările montane trebuia să văd cu proprii mei ochi despre ce este vorba.

Confirm: atmosfera vibrantă și plină de energie de la fața locului este cu adevărat molipsitoare. Organizatorii merită felicitări au reușit să implice activ și semnificativ comunitatea locală în desfășurarea acestui eveniment. Consider că inițiativa nu doar încântă participanții, dar are și un impact pozitiv asupra turismului din zonă, oferindu-i un impuls și contribuind la creșterea atractivității sale.

Participarea mea la acest eveniment a survenit la un interval de timp relativ scurt după două încercări solicitante: maratonul montan Subcarpați Trail Run și semimaratonul Bucharest Half Marathon, desfășurate în weekendul precedent. Aceste eforturi consecutive m-au lăsat cu un nivel de energie considerabil diminuat și cu o senzație de oboseală musculară persistentă. Mai mult decât atât, eram și răcit.

În acest context, am pornit în cursă ușor, din coada plutonului. S-a dat start comun pentru ambele curse, cros și maraton, motiv pentru care am fost destul de înghesuiți în prima parte a traseului, mai ales pe cărările înguste, unde nu aveai pe unde să faci depășiri. Însă, nu mi-a păsat, știam că nu pot duce cursa în regim competitiv, așa că am stat cuminte în banca mea și m-am lăsat în voia curentului uman. 

Traseul de maraton a fost compuse din trei bucle, la capătul cărora reveneai practic în dreptul locului de start. Alcătuirea traseului în acest fel a făcut pentru mulți mai ușoară luarea deciziei de abandon după terminarea primei bucle. Nu mai puțin de 51 de concurenți au abandonat cursa după prima buclă, iar 288, printre care și eu, au trecut linia de finish după ce au parcurs întreaga distanță.

EcoRun Moieciu a fost cursa în care l-am învins pe Alexandru Corneschi, unul dintre cei mai buni alergători din România.

” din 3 bucle, am alergat una… și mi-a fost de-ajuns!

Ploaie, frig, noroi și picioare care au zis: „Boss, ne oprim aici.”

Am venit nepregătit, dar am plecat cu o lecție bună și cu genunchii întregi – ceea ce e un câștig!

Felicitări tuturor celor care au dus lupta până la capăt – voi sunteți eroii noroiului!

Eu promit că data viitoare vin cu crampoane și mentalitate de urs carpatin! ”, a scris Alex Corneschi ulterior pe pagina sa de Facebook.

Deci sunt un erou al noroiului și am o mentalitate de urs carpatin!

Traseul de la EcoRun a fost ca un roller coaster extrem de tehnic, iar pantofii mei de alergare Hoka Speedgoat, cu crampoane tocite, n-au făcut față acestei încercări. Am dat de pământ de cel puțin 10 ori! A fost însă distractiv, de fiecare dată am căzut pe moale și m-am ridicat imediat.

Abia la sfârșitul cursei, când m-am descălțat, am realizat că pantofii mei de alergare s-au rupt, ambele încălțări, pe ambele părți.

Am terminat cursa șchiopătând, după ce, când mai aveam trei kilometri, am șutat cu stângul într-un bolovan, pe care degetul meu cel mare nu a reușit să-l spargă. Încă mă doare piciorul și acum, nici n-am mai alergat de atunci și am emoții pentru cursa de triatlon Fără Asfalt, unde voi lua startul pe 31 mai.

Deci, voi ce credeți, am devenit un masochist sportiv?