Sâmbătă am participat la concursul No Stress Triathlon Mogoșoaia, unde am obținut la proba sprint un rezultat bunicel: locul 5/47 la categorie și 24/137 în clasamentul general la No Stress Triathlon Mogoșoaia.

Cel mai tare m-a emoționat nu rezultatul, ci un mic gest care mi-a dat lacrimile, la propriu. La ședința tehnică, unde de obicei se recapitulează modul în care se va desfășura concursul, Mihai Preda, creierul organizatorului, a spus următoarele cuvinte:

“Înainte de a începe ședința tehnică, vreau să ne imaginăm că printre noi se află chiar acum și Vasile Roatiș, unul dintre cei mai buni triatloniști din România, care din păcate a plecat dintre noi. Haideți să-l aplaudăm ca și cum ar trece chiar în acest moment linia de finish”.

Și toată lumea prezentă a început să aplaude, sute de sportivi, însoțitori, organizatori, voluntari. Am simțit că se oprește timpul în loc și pentru prima oară în viața mea am simțit că fac parte dintr-o comunitate (eu sunt mai solitar, de felul meu).

Pentru mine a fost momentul zilei.

Cum a fost cursa

Am decis ca anul acesta să concurez doar la probele de sprint, mai scurte, nu pentru că n-aș putea mai mult, ci pentru că nu vreau să mă chinui. La Mogoșoaia, proba de sprint presupunea 500 de metri de înot, 13 km de bicicletă pe traseu offroad și 4,5 km alergare.

De fapt, pentru că înot ca pișatul boului, am parcurs o distanță mai mare, 750 de metri, cel puțin așa îmi zice Garmin Forerunner-ul meu 920XT. Mi-a luat 16 minute și 32 de secunde, un timp decent dacă iau în calcul faptul că înot o singură dată pe an, când merg în concediu la mare.

Toată lumea era înfofolită cu costum de neopren, dar chiar nu era cazul, apa a avut 18 grade, o temperatură numai bună de înot fără niciun costum. Eu sunt și mai pufos și n-am simți nici măcar un fior de friguleț.

Am apreciat faptul că organizatorii au curățat lacul de alge. A rămas doar mirosul de mâl și culoarea verde închis a lacului, peste care am trecut cu nepăsare.

Nu m-am înghesuit la start, nu mi-am luat palme, pumni, picioare și nici nu mi-am pierdut respirația. Am luat-o încetișor și am simțit că încep să prind un ritm când mai aveam vreo 200 de metri.

Statisticile spun că am ieșit al 35-lea din apă. Asta însemna locul 11 la categorie. Aveam de recuperat.

Mă așteptam să depășesc mai multă lume la proba de bicicletă. N-am depășit chiar atât de mulți. Am făcut 30 de minute, iar cu acest timp eram pe locul 17 la general și locul 6 la categorie.

Traseul a fost complet uscat, fără niciun stropișor de noroi. Câțiva kilometri au fost asfalt, iar în rest, deși offoroad, traseul era plat, fără prea multe zone tehnice. N-am reușit însă să scot o viteză medie mai mare de 25,7 km/h.

Am apreciat faptul că organizatorii au tuns iarba pe o porțiune de câteva sute de metri, într-un loc unde altfel ar fi trebuit să pedalez printr-o mare de bălării înalte cât casa.

La alergare am stat mai bine. A fost pentru prima oară de când particip eu la concursuri de triatlon când am reușit să fac negative split la proba de alergare. Negative split înseamnă că scazi timpul la fiecare kilometru parcurs. Am început cu 4:55 și am continuat cu 4:52, 4:45 și 4:37.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea.