Inițial i-am spus Monstrul, pentru că mă speria distanța, ce-i drept Chianti Ultra Trail 2025 este cursa unde am parcurs cei mai mulți kilometri de până acum: 75,5 km în care am avut și o diferență de nivel de 3.200 de metri. N-a fost ușor, dar am supraviețuit, am avut nevoie de 10 ore și 26 de minute să trec linia de finish. Nu e chiar ceea ce îmi propusesem, aș fi vrut sub 10 ore, dar nu mai are rost să mă plâng acum, oricum nu mai am ce face.
N-a fost o experiență înălțătoare și nici nu m-am ales cu vreo epifanie survenită în urma depășirii limitelor fizice și mentale. Nici nu mă simt vreun special, la Chianti nu am fost singur, ca mine au fost peste 900 de persoane care au trecut linia de finish (au fost spre 50 de abandonuri).
Dacă aș fi parcurs cu succes traseul de la Barkley Marathon, o competiție de alergare offroad care este atât de dură încât anul acesta n-a avut niciun finisher, poate că aș fi folosit adjective precum colosal, titanic, gigantic sau altele asemenea.
Premisele competiției Chianti Ultra Trail
- Traseu de peste 75 km.
- Diferență pozitivă de nivel de 3.200 de metri. Dacă ar fi fost repartizată cu celeritate de-a lungul celor 75 de kilometri n-ar fi fost ieșită din comun, însă cea mai grea urcare, dar și cea mai lungă a venit în momentul în care eram în cursă deja de peste șapte ore.
- Noroi 99,9% din traseu. A plouat torențial înaintea competiției, iar în multe locuri, din cauza noroiului, mai ales pe coborâri, îmi era foarte greu să-mi mențin echilibrul și o direcție potrivită.
- Traseu tehnic. A fost greu mai ales spre sfârșit, după kilometrul 50, cu coborâri pline de bolovăniș și noroi, a căror dificultate era sporită și de oboseala acumulată.
- Greșeli individuale. Am făcut o serie de greșeli, care acum, la rece, mi se pare că puteau fi evitate.
- Nutriția n-a mers conform așteptărilor. A existat un moment de cotitură în care n-am mai putut ingera geluri energizante.
Prea lung traseul?
Nu, dacă ar fi fost prea lung nu aș fi reușit să-l parcurg. Teoretic, aveam volumul necesar de kilometri acumulați în cadrul antrenamentelor pentru a duce la bun sfârșit această cursă. Într-adevăr, din exterior, pentru cineva care aleargă puțin sau deloc, 75 de kilometri poate părea o distanță uluitoare.
Eu însă am avut antrenor (Alex Diaconu) și plan de antrenament. Mai mult, i-am avut alături pe colegii de la Unstoppable Sport Club alături de care m-am antrenat, alături de care am testat. Împreună ne-am adaptat la distanțele lungi și ne-am antrenat mental pentru dificultățile inerente unei astfel de provocări. Îi felicit din nou, pe această cale, pe Andrei Staicu, Laurențiu Vlădan, Marius Pandelache și Ilie Filip, care au participat și ei la cursă și au obținut medalia de finisher.
Început plin de energie
Cursa a început într-o atmosferă tipică marilor competiții, cu energie și entuziasm. Toată lumea era animată, înainta cu încredere și hotărâre. Era o atmosferă festivă, cu urlete și zurgălăi, momentul a fost unic, încărcat de emoție și anticipare.
Realitatea și-a făcut însă repede simțită prezența în conștiința noastră, chiar după ce am ieșit din localitate și am intrat pe offroad. Euforia inițială s-a disipat și a făcut loc unei liniști aproape ireale, întreruptă doar de sunetele respirațiilor gâfâite și ale miilor de pași în alergare.
Prima baltă a reprezentat primul obstacol psihologic. Acoperea drumul, iar plutonul s-a oprit brusc, alergătorii erau temători, se înghesuiau unii în alții, asemeni bivolilor care ezită în fața unui râu plin de crocodili. Se înainta încet, pas cu pas, cu reținere, pentru că cei ajunși în dreptul bălți încercau s-o ocolească pe flancuri, unde nu prea aveau loc din cauza tufelor dese.
Am trecut de ”îngrozitoarea” băltoacă și a devenit evident că vom avea parte de nenumărate situații similare, în care va trebui să ne udăm și să ne murdărim. Eu, unul, am îmbrățișat noroiul, ne-am contopit cu efuziune.
Tot la început, pe când eram înghesuiți pe potecile înguste, am realizat că nu toți miroseau a zambile proaspete, ca mine și din cauza asta am tot făcut depășiri pe urcare, în căutarea unei adieri de primăvară, cu prețul unui consum de enegie mărit. Cred că de aici au început primele mele greșeli.
Greșeli
Am început să comit primele greșeli destul de repede, pe la kilometrul 5, când m-am lăsat cuprins de valul de energie și am început să depășesc alți concurenți. Ar fi trebuit să-mi amintesc sfatul antrenorului, care mi-a spus să-mi conserv energia, mai ales la începutul cursei, când mă simt cel mai bine.
O altă eroare a fost că mi-am legat șireturile prea strâns, după metoda recomandată alergătorilor. E menită să îți țină picioarele fixe, mai ales pe coborâri. Problema a fost că mi-am sugrumat glezna cu o strânsoare prea puternică. M-am oprit doar o singură dată să eliberez presiunea, când eram odihnit și aveam mintea limpede. Pe urmă, când oboseala mi se instalase cu perversiune și în creier, n-am mai făcut-o, pentru că îmi era teamă că pierd prea mult timp. N-am avut nicio reținere să stau 15 minute la punctul de hidratare de la kilometrul 50, unde am băut supică fierbinte și am mâncat pâinică cu parmezan, acolo nu eram preocupat de locul în clasament.
Ar fi trebuit să mă opresc, pentru că ajunsesem să simt pulsațiile pulsului în glezne. Am ajuns să apreciez ca binecuvântată fiecare trecere prin pârâu, unde apa era rece și simțeam că mi se stinge fierbințeala din picioare. Acela era, într-adevăr, un moment înălțător, pe care îl apreciam și la care mă gândesc cu plăcere și acum.
Când pianul pică, nimeni nu-l ridică!
Cam pe la borna kilometrului 40 mi-a picat pianul. Pentru necunoscători, când îți pică pianul înseamnă că ești pa, adio, moale ca plastilina, fără rezerve de energie, pe modul avarie și supraviețuire. Pianul pică brusc, nu-ți dai seama ce te-a lovit, te trezești buimac, năucit și incapabil să mai apreciezi corect situația în care te afli. Când îți pică pianul ești zombie, înaintezi din inerție, în ritmul carului mortuar.
Inițial, strategia mea de alimentare a fost solidă. Am urmat cu strictețe un plan, acela de a lua la fiecare 20 de minute câte un gel SIS Electrolyte, oferite cu amabilitate de High Energy România. Aveam setată și o alarmă la ceas, care mă anunța sonor, implacabil, fiecare moment în care trebuia să introduc combustibilul în organism. Abordarea a funcționat bine în prima jumătate a cursei, când am avut energie și am menținut un ritm bun.
Pe măsură ce cursa progresa și oboseala se instala, corpul meu a început să respingă gelurile. Mi se declanșa o senzație de greață și disconfort doar la simpla idee de a consuma încă unul, iar alarma ceasului, altă dată un memento util, îmi provoca instantaneu un sentiment de repulsie.
Forțat de aceste împrejurări, n-am mai luat geluri, ergo pianus aparutus.
“Nu te-ai antrenat suficient din punct de vedere nutrițional”, mi-a spus antrenorul, când i-am povestit. “Corpul trebuie să fie obișnuit cu un consum ridicat de calorii în timpul efortului. Trebuie să te antrenezi cu geluri pentru că altfel nu vei avea energia să menții un ritm constant și să termini cursa la un nivel optim. Gândește-te că organismul tău este ca un motor: dacă nu-i oferi combustibilul potrivit, se va opri la un moment dat, indiferent cât de bine este antrenat din alte puncte de vedere.”
“Nu poți să te aștepți să alergi zeci de kilometri fără să-ți înveți corpul să asimileze și să utilizeze rapid energia din alimentație. Trebuie să experimentezi în timpul antrenamentelor pentru a vedea ce funcționează cel mai bine pentru tine, ce tipuri de geluri și băuturi îți dau energie fără să-ți provoace disconfort digestiv. Și trebuie să te asiguri că ai un plan nutrițional bine pus la punct pentru ziua cursei, știind exact când și ce vei mânca și bea pentru a-ți menține nivelul de energie ridicat.”
Există un adevăr aici, în sensul că în timpul antrenamentelor nu am folosit geluri decât la alergările lungi, la cele de până în 90 de minute am mers pe ”stomacul gol”.
Deci, no gel, no țel. Timpul se scurgea necruțător, în defavoarea mea, că nu înaintam decât șontâc-șontâc.
Pauzele lungi m-au scos din ritm
Punctele de alimentare erau amplasate aproximativ la fiecare 10 km, iar eu m-am oprit la fiecare dintre ele și m-am repezit la parmezan și prosciutto, care erau sărate și îmi alinau sufletul, dar nu-mi aduceau nicio explozie de energie. Mâncatul a fost însă partea cea mai puțin risipitoare de timp.
Reumplerea bidoanelor a fost o adevărată corvoadă. Procesul eram cam următorul: le scoteam din vestă, le umpleam, după care îmi lua un secol să le introduc la loc, în locașurile lor și să le asigur cu elasticele special făcute. Eram murdar pe mâini, nu aveam precizie în degete, înfiletam căpăcelele de mai multe ori, nu nimeream poziția exactă. Pe urmă, realizam că nu am pus și pastilele de hidratare. Scoteam din nou bidoanele din vestă, desfăceam câte un capac, să bag pastila, după care realizam că pastila e prea mare, trebuia ruptă în două. Puneam capacul la loc, rupeam pastila, desfăceam din nou bidonul. Până reușeam să înfiletez, pastila efervescentă scotea apa din bidon, ca șampania de Revelion. Pe urmă, mi-am dat seama că bidoanele intră mai ușor în vestă dacă o dau jos, că era tensiunea mai mică. Dădeam vesta jos, puneam vesta la loc, dădeam din nou vesta jos, iar o puneam la loc. Creierul meu nu mai funcționa.
La una dintre opriri am stricat și sistemul se strângere al vestei. Trebuia să trec elasticul subțire printre niște găici minuscule și ar fi fost bine dacă aveam ochelarii de citit la mine. Nu știu cum am făcut, dar a ieșit o încropeală nesigură.
La fiecare oprire îmi era greu să reiau cursa, corpul se răcea și începeam să tremur. Mă opream, dădeam vesta jos și puneam jacheta de ploaie, dar după 200-300 de metri mă opream din nou și o scoteam, pentru că mă încingeam în ea.
Mai presus de frig sau de cald, mai presus de opriri, resimțeam însă lovitura dată orgoliului meu, aceea de a mă vedea târâindu-mi picioarele pe traseul ultra maratonului. Au fost momente în timpul cursei când, chiar dacă mă aflam pe coborâri lungi care îmi permiteau să accelerez, picioarele nu mă ascultau și nu reușeam să alerg mai repede de 7 minute pe kilometru.
În graficul de mai sus este ilustrată ceea ce Garmin numește stamina, adică nivelul combustibilului. La mine a ajuns la 1% la jumătatea cursei.
Coborârile, în mod special după kilometrul 50, se transformaseră în adevărate capcane. Noroiul instabil și imprevizibil făcea ca fiecare pas să fie nesigur, iar senzația de lipsă de control era copleșitoare. Menținerea echilibrului necesita efort constant și o concentrare pe care eu nu o mai aveam.
Căzătură pe fond de oboseală
De aceea, am și căzut. Pe o coborâre abruptă, plină de bolovăniș, m-am împiedicat și am fost proiectat înainte. Impactul a fost sec, iar pentru câteva secunde am rămas nemișcat, ca un sac de cartofi. Căzătura, în sine, n-a fost prea dureroasa, oricum eram amorțit.
Într-o încercare de a-mi recăpăta echilibrul, am derapat într-un hățiș de mărăcini, cu spini lungi. Am simțit o durere ascuțită în piciorul stâng, lângă tibie, unde a intrat adânc o țeapă, provocând o senzație de arsură, ca și cum un tăune uriaș mă înțepase cu acul său veninos. Simțeam durerea la fiecare pas pe care îl făceam. După câteva zile, la întoarcerea în România, am ajuns la chirurgie. Asta era in piciorul meu:
Fără crampe și fără bătături
Asta mi-ar mai fi trebuit, crampe musculare sau bătături și unghii negre. Gelurile SIS Electrolyte și-au făcut treaba, chiar dacă de la un moment dat nu au mai intrat. Au fost ajutate și de pastilele pentru hidratare Precision Hydration, cu concentrație mare de electroliți.
Unghii negre, bătături sau alte iritații n-am avut datorită echipamentului de alergare Lurbel. Am scris separat ce echipament am folosit, articolul poate fi citit aici: https://biciclistul.ro/cu-lurbel-la-chianti-ultra-trail-echipamentul-care-m-a-dus-la-linia-de-sosire/
Mi-am mai revenit după km 60
După kilometrul 60 am început să mă simt mai bine. Tot în reluare mă mișcam, dar nu mai eram zombie. Am luat un gel nootropic, care mi-a adus claritate și concentrare. Starea de bine a fost evidentă, am început să filosofez și să compar cursa în care mă aflam cu drumul pe care îl parcurgem în viață. Din punct de vedere fizic tot moale era, dar măcar acum eram conștient de ce este în jurul meu și mă puteam concentra la ceea ce am de făcut.
Așa au trecut încă 15 kilometri și a venit mult așteptatul finish, unde m-a îmbrățișat instantaneu mama frisoanelor.
Cum a fost cursa? Mai vreau?
La finalul cursei, un alt alergător, Radu Milea, mult mai bine pregătit decât mine, m-a întrebat cum a fost cursa. Eram atât de obosit și amețit încât abia puteam să vorbesc. M-am uitat la el cu o privire pierdută și am reușit să spun doar un cuvânt: “grea”. Radu a râs și mi-a spus că știe că a fost grea, aștepta să-i spun altceva, o impresie personală.
Acum, la rece, nu pot să spun decât că această cursă a fost cum a fost. După trei zile nu mai aveam nicio febră musculară și mă gândeam la ce cursă să mă mai înscriu. Urmeaza Subcarpați Trail Run (10 mai), apoi Ecorun Moeciu (17 mai) și Carpathia Trails (5 iulie). La toate sunt înscris la proba de maraton.
Am învățat ceva din această cursă? Da, să mă grăbesc încet. Energia trebuie conservată cu mare grijă la o competiție care durează atât de mult timp, pentru că nu e ca la surfing, aici din momentul în care ai pierdut valul altul nu mai vine.
