Froome e un personaj dramatic. Pe cît se străduieşte mai tare să ne convingă că e “clean”, pe atît e mai puţin crezut. Nu e vina lui. E vina cowboyului. El e doar cobaiul. Froome ar trebui să înceteze a încerca să ne mai convingă. În acest moment, în sport, vorbele sînt de prisos. Cifrele spun totul. Timpii lui la Ax 3 Domaines şi Ventoux în raport cu cei ai lui Lance şi Pantani, cel de-al doilea decedat pe motiv de supradoză. Cifrele lui Asafa şi Gay, cei mai harnici în a stabili performanţe mondiale. Încercarea lui Froome de a ne face să credem că în ultimele zile a suferit e chiar de un penibil nesfîrşit. De fapt, el a dat lovitura de graţie vechiului ciclism, marcînd intrarea definitivă în era inesteticii eficiente. Un fost mare rutier mi-a mărturisit că britanicul arată urît pe bicletă. Parcă e un zidar grăbit, dînd repede-repede din picioruşe, ca să ducă mai repede mortarul la destinaţie. E orfan de frumuseţe, dar înfiat de star-system. Froome nu ştie ce e ăla ciclism. Acum doi ani de zile era un tip din pluton, unul dintre cei care ocupau un loc de muncă. Întrebat cum de rezultatele sale au apărut doar după ce a ajuns la Sky, născutul în Nairobi a declarat superb: “Înainte nu aveam încredere în mine, de frică să nu fiu lăsat în urmă atacam devreme şi mă sufocam. Ei m-au convins să aştept şi să accelerez pe ultima parte a unei ascensiuni”. Dumnezeule, ce simplu e! It’s like Chris-tmas!
Restul editorialului scris de Radu Naum poate fi citit pe blog.gsp.ro. Pe mine m-a înduioșat zâmbetul lui Froome, pe podium, dar poate că tocmai atunci se uita către iubita lui și am văzut pe fața lui o fărâmă de umanitate. Dar recunosc că mă sâcâia rigiditatea lui Froome, faptul că nu s-a bucurat cu adevărat de victoria lui, așa cum a făcut-o Nairo Quintana.
I-ar fi trebuit o ceapă lui Froome pe podiumul de la Arcul de Triumf, ar fi vărsat multe lacrimi puturoase.