La două zile după Maratonul București, când încă aveam o serioasă febră musculară, m-am trezit ,ca de obicei, la 06 AM. Dormisem agitat, frământat de vise pe care nu mi le aminteam, dar care lăsaseră asupra mea o senzație de neliniște. Eram, fără îndoială, și emoționat pentru că la ora 09 urma să mă întâlnesc cu Steven van Groningen.
Îl “vânez” de mult timp pe Steven van Groningen și mă bucur că a acceptat să discute cu mine în cadrul unui interviu în mișcare, tradusă în acest caz într-o tură de alergare în parcul Herăstrău.
Am încercat să fac abstracție de toate interviurile pe care le-a acordat Steven van Groningen de-a lungul timpului, pentru că am vrut să am o conversație cât mai personală cu el. Chiar dacă urma să pun întrebări care mai fuseseră puse, doream să le pun în stilul meu și să primesc înapoi ceva personal.
Primul lucru pe care l-am aflat despre Steven van Groningen, înainte de a fi apucat să rostească vreun cuvânt, a fost faptul că este deosebit de punctual. Evident, mă așteptam ca un om serios ca el, al cifrelor, șef al uneia dintre cele mai mari bănci din România, să fie punctual, dar în sensul în care mă așteptam să nu întârzie, nu să fie ceas elvețian.
Aveam întâlnire cu el la ora 09.00, la intrarea în parcul Herăstrău, de la Charles de Gaulles. Pe la 08.30 eu dădeam ture prin fața statuii. Pe la 08.45 a venit și Gabi Solomon, care m-a ajutat cu pozele (mulțumesc, Gabi!). Mă tot uitam la ceas, nerăbdător. Se făcuse 08.57, dar el nu apărea! La și 58, nimic. La și 59, tot nimic. Fără să exagerez, la 08.59 și 59 de secunde, după ceasul meu, a apărut Steven van Groningen, în alergare. Wow! Dacă așa apare la toate întâlnirile, e mai tare decât ceasul atomic!
Omul venise de acasă alergând. Am dat mâna, ca doi boxeri înainte de meci, cu fair play, și am continuat alergarea (și interviul).
“Când ați început să faceți sport?“, l-am întrebat. Știam că fusese sportiv de performanță și că participase de două ori la Olimpiadă, în calitate de canotor în echipa Olandei.
Am început să fac sport încă de tânăr, de când eram la școală. Toată familia făcea sport. Tatăl meu a făcut canotaj de plăcere și chiar a fost selecționat pentru Campionatele Europene din 1939, care nu au mai avut loc din cauza războiului.
Și mama făcea sport. Tatăl meu ieșea o dată pe săptămână, pe apă, și la 50 de ani. Amândoi jucau hochei pe iarbă, un sport foarte popular în Olanda. Bineînțeles, în Olanda întotdeauna mergi cu bicicleta, oriunde te-ai duce.
Eu jucam foarte bine hochei pe iarbă, dar când am ajuns la universitate deja mă hotărâsem că vreau să fac canotaj. Acest sport era, în primul rând, o tradiție în familie și, în plus, am descoperit că eram foarte bun.
Am fost la două campionate mondiale și la o ediție a Jocurilor Olimpice. Și când faci canotaj alergi foarte mult, mergi foarte mult cu bicicleta.
“Din câte știu, canotajul îți solicită mult timp. Cum v-ați descurcat, și cu studiile, și cu sportul?“, l-am întrebat, pentru că mi-am adus aminte că sportivii români de canotaj locuiau, practic, într-o tabără de pregătire de lângă Snagov. Viața lor, cât era ziua de lungă, însemna de fapt un antrenament continuu.
M-am descurcat greu și am studiat cam opt ani. Am pierdut foarte mult timp din cauza canotajului. În Olanda nu prea existau condiții speciale pentru sportivii de performanță. De exemplu, îmi amintesc că aveam trei examene în timpul anului. Dacă ratam unul, singura posibilitate era să-l dau în septembrie, fix în săptămâna în care aveau loc Campionatele Mondiale, pe care nu le puteam rata. Nu mi se oferea nicio posibilitate de a susține examenul în altă zi, în altă săptămână.
Părinții mei m-au sprijinit și astfel am putut să fac sport.
“Cum s-a produs ruptura de sportul de performanță? Când a luat cariera locul sportului?”
Ruptura s-a produs în mod natural. După ce am terminat studiile, m-am căsătorit și a trebuit să fac bani (n.r. râde). Am început să am alte responsabilități și am început să lucrez. Nu m-am lăsat de sport, dar să fac şi canotaj nu mai era posibil, pentru că îmi lua foarte mult timp.
Ascultându-l pe Steven van Groningen, m-am gândit cât de mult se schimbă la noi sportivii, după ce li se termină cariera. Mai toți se îngrașă, se buhăiesc, cu toate că încă sunt oameni tineri. Singurul exemplu pozitiv care îmi vine în minte este Gică Popescu, despre care știu că se antrenează zilnic pentru a se menține în formă.
Steven van Groningen spune că a început să alerge mai mult, după ce s-a lăsat de canotaj. “Cu Valeria am alergat foarte mult”, mi-a spus zâmbind.
Primul maraton
Primul maraton, care este o experiență inedită pentru orice sportiv, l-a făcut – ghiciți unde? – la București. Fac o mică paranteză înainte de amănunte. În 1984, Steven van Groningen făcea parte din lotul olimpic de canotaj al Olandei, cu care s-a și deplasat la Los Angeles, pentru Jocurile Olimpice. Atunci a cunoscut-o pe Valeria Răcilă, ce avea să-i devină soție în 1986, care a fost medaliată cu aur la proba de simplu vâsle.
Steven van Groningen s-a mutat în România în 1993, an în care nu prea vedeai oameni alergând prin București (ce să mai vorbim de bicicliști). În 1994 a alergat primul său maraton, la București. “A fost greu de tot”, zice, “dar frumos”.
Eram antrenat, dar când nu ai experienţă faci nişte greşeli. Se alerga de la hotel Intercontinental, mergeam pe DN1 până la Săftica. Când am ajuns la aeroportul Băneasca nu mai erau semne care să-ți indice traseul. Alergai pe lângă maşini, şoferii nu ştiau că este un eveniment în desfăşurare și te claxonau. Dar a fost frumos.
La start au fost în jur de 200 de alergători.
“Ce greşeli aţi făcut?”
Fac, din nou, o mică paranteză. Steven van Groningen a alergat acel maraton în 3h33′, un timp excelent având în vedere că era vorba totuși despre primul maraton.
E foarte greu să nu mergi prea tare. Până la 28 de km m-am simţit excelent, dar după asta mi-a fost foarte greu.
Și-a organizat singur momentele de hidratare, pentru că niște prieteni mergeau în urma lui cu mașina și îl aprovizionau cu ce-i trebuie ori de câte ori avea nevoie. Soția sa a alergat împreună cu el acel maraton. Și au terminat în același timp.
“Foarte competitivă!”, am remarcat eu sincer impresionat.
“De multe ori m-a bătut la maraton”, spune le zâmbind și privindu-mă pe sub sprâncenele groase și blonde. “O bat la alergare poate doar când mă pregătesc pentru Ironman”.
Steven van Groningen a alergat împreună cu soția sa peste 20 de maratoane. “Mai mereu, pe la kilometrul 25, se oprește, se uită la mine și mă întreabă: mai tare nu poți?”, mi-a spus zâmbind, din nou, de data asta cu un smile foaaarte larg.
Rațiunea pentru care aleargă împreună cu soția este faptul că NU ARE TIMP de sport. Este plecat de acasă foarrte mult timp și, atunci când în sfârșit apare, dacă ar mai pleca să facă și sport n-ar mai avea timp pentru familie. În consecință, fac sport împreună. “Ne simțim mai bine când facem sport. Destul de des ea spune, hai la alergare!”.
Antrenamentele din viaţa de zi cu zi
“Cât timp vă ia să vă antrenaţi?”
Timpul alocat antrenamentelor diferă în funcție de obiectiv, mi-a spus, de la o oră, două pe săptămână, până la 14 ore, atunci când se pregătește pentru un concurs de Ironman.
Pe unde merge cu bicicleta?
Ies pe la Şcoala Americană, spre nord, pe drumul care duce de la DN1 spre Moarea Vlăsiei, până la Snagov şi înapoi. Poţi să faci câteva ore bune şi avantajul este că drumul are o calitate bună, nu e foarte mult trafic şi un lucru pe care l-am remarcat este faptul că poţi să te antrenezi fără să te opreşti.
Spre exemplu, când a participat la concursul Ironman Frankfurt, s-a antrenat în Germania, unde la fiecare cinci minute era nevoit să se oprească, pentru că dădea de un stop. “În România, în afara oraşului, poţi să mergi fără să pui piciorul jos”
Primul Ironman
“Când ați făcut primul Ironman şi ce v-a motivat?”
Am vrut să fac întotdeauna Ironman. Prin ’82, când făceam canotaj, am văzut la televizor un eveniment sportiv unde se înota în mare, se mergea cu bicicleta și se alerga și mi s-a părut foarte interesant. Când mi-am dat seama despre ce este vorba am ştiut că vreau şi eu. Primul Ironman l-am făcut în anul în care am împlinit 50 ani. Am zis că dacă nu o fac acum atunci când.
A făcut din obiectivul său un proiect. Și-a găsit un antrenor pe Internet, care l-a ajutat cu un program de antrenament. Pe lânga asta, era hotărât să-și schimbe stilul de viață. Avea o greutate mare atunci (100), iar acest fapt s-a transformat într-o motivație, să slăbească.
Știți cât a durat proiectul său? 14 luni! Ce-i drept, nu mă miră răbdarea lui, că doar e bancher. 14 luni s-a antrenat pentru primul său Ironman. A slăbit 15 kg în acest timp și a ajuns la o formă sportivă de invidiat, care i-a permis să termine probele într-un timp total de 11h37′.
Primul Ironman la care a participat Steven van Groningen a fost în 2007 și s-a numit Ironman Austria. Concursul a avut loc în regiunea Klagenfurt. Rezultatul oficial al lui Steven van Groningen.
S-a clasat pe locul 70 din 248, la categoria sa de vârstă, și pe locul 927 din 2451, la nivelul clasamentului general.
După 14 luni de antrenament a scos un timp foarte bun, dar concursul nu a fost lipsit de surprize.
Nu poţi să te pregăteşti pentru un eveniment care ţine atât de mult fără să ţi se întâmple ceva. Spre exemplu, eu am avut probleme cu stomacul. Trebuie să ştii cum reacţionează corpul tău la hrană, în timpul unui efort îndelungat. La alergare am vomitat, nu ştiam ce se întâmplă, nu mă simţeam bine. După asta însă am mers mai bine.
Steven van Groningen are în palmares două concursuri de Ironman, însă spune că este foarte greu să participe prea des la astfel de competiții nu pentru că nu poate, a dovedit-o că este în stare cu vârf și îndesat, ci pentru că trebuie să renunțe la viața socială, la viața de familie și la orice alt hobby.
Nu se uită la televizor deloc, deci are niște timp în plus, dar tot nu-i ajunge. De multe ori are întâlniri de afaceri sau trebuie să fie prezent la tot felul de evenimente, seara, târziu. “Dacă aș fi avut un job de la 9 la 17 ar fi fost foarte simplu”, spune el.
“Aş mai vrea să fac un Ironman”, mi-a spus cu o licărire ciudată în privire. “Trebuie să mă uit la calendar, poate anul viitor să găsesc o perioadă”.
Concursuri la care a participat în 2013
Mi-a spus că regretă că nu a participat la mai multe concursuri în 2013, în special la concursuri locale, din România.
A început cu semimaratonul Gerar, apoi s-a dus la semimaratonul Brașov. A urmat Prima Evadare, unde a mers foarte bine și s-a clasat pe locul 119 din peste 3.000 de participanți. A scos, pe urmă, un timp foarte bun la semimaratonul București (1h45′). Ca să se mențină în formă, s-a dus la Ironman Olanda, unde a făcut varianta half. La triatlonul de la Mamaia n-a mai ajuns.
Nu mă simțeam foarte bine. Eram obosit și asta e problema. Poți să te antrenezi, dar trebuie să ai și timp pentru refacere. Mă culc târziu, zi după zi, săptămână după săptămâna. Este important să fie păstrat un echilibru. Mi-am propus să relabalansez lucrurile.
Și-ar dori să mai participe la un concurs de Ironman. Nu va fi în România (adică la Oradea, că doar acolo se face așa ceva), ci undeva în Europa. La Oradea a făcut Half Ironman. “Este un eveniment drăguț și este foarte bine că se face, dar eu vreu să concurez de fiecare date în alt loc”.
“Care a fost concursul care v-a rămas cel mai drag în memorie?“
Dacă includ și partea de canotaj, Olimpiada, indiferent de rezultat. E un eveniment total deosebit. Din ultimii ani, mi-a plăcut foarte mult Prima Evadare. Am fost și acum trei ani, dar atunci a fost ploaie și era și cu o săptămână înainte de Half-ul din Mallorca și nu am vrut să forțez lucrurile.
Și Maratonul București, unde sunt mult mai implicat, este un eveniment atât de frumos și este o mare mândrie pentru că pot să contribui la așa ceva.
Cea mai mare satisfacție am avut-o la primul Ironman.
Maratoane, semimaratoane, triatlon, Ironman-uri. Eu l-aș fi poreclit pe Steven van Groningen Bancherul de Fier. Sau poate sună mai bine Iron Banker.
“Aveți o poreclă?”
Nu, nu cred că am o poreclă sau încă nu am aflat-o.
“Am citit pe blogul dvs că nu folosiți energizante și băuturi specifice? E vorba de o filosofie?”
La al doilea Ironman m-am documentat foarte mult despre hrană. Am vrut să fac un experiment. Am vrut să fiu vegetarian și am renunțat la o orice supliment și m-am simțit foarte bine.
De atunci nu am mai luat nimic, nici vitamine, nici nimic. Când fac un maraton, am nevoie de energie pe drum, dar îmi fac singur un fel de gel, din curmale, sirop de agave, lămâie, sare… Le pun în blender, cu puțină apă.
Steven van Groningen este vegetarian de trei, patru ani. Nu mai mănâncă deloc carne. La pește n-a renunțat total.
M-a distrat răspunsul lui când l-am întrebat care este felul său preferat de mâncare. “Am o problemă cu dulciurile”, zice. “Dar astea nu sunt un fel de mâncare, spun eu distrat”, iar Groningen, nestingherit dă din cap afirmativ, adică “da, da, da”. “Problema apare mai ales când încep să mănânc ceva dulce, pentru că nu mă mai pot opri”, a continuat el.
Că tot am vorbit de dulce, în perioada asta mănâncă foarte mulți struguri. Poate da gata și 1-2 kg la o singură “gustare”.
Îi plac pastele foarte mult și mi-a mai spus de un fel de mâncare pe care i-l făcea mama lui, în Olanda, piure de cartofi cu încă ceva, n-am înțeles din înregistrare și atunci, pe loc, de fapt în alergare, n-am insistat.
Și dacă vă întrebați, da, a convins-o și pe soția sa să fie vegetariană.
Motivele pentru care a devenit vegetarian
- Nu este de acord cu industria alimentară în ceea ce privește tratamentul aplicat animalelor
- Există studii numeroase care spun toate același lucru: proteinele din sursă animală nu sunt sănătoase
- Energy foot print. Cu alte cuvinte, mai bine renunți la carne decât la mașină, dacă te preocupă cosumul de energie la nivel global.
Și că tot mi-a pomenit de energy foot print, l-am întrebat dacă merge cu bicicleta prin oraș. Merge deseori, mi-a spus. Are o bicicletă Brompton pe care o ține în portbagaj și, de multe ori, când rămâne blocat în trafic pleacă mai departe cu bicicleta (asta o poate face pentru că are șofer).
Uneori, se mai duce cu bicicleta și la întâlniri de afaceri, deși “lumea se uită puțin ciudat la tine, când te vede în hotel cu bicicleta și cu cască”.
Steven van Groningen are șapte biciclete, pe care mi-a promis că o să mi le arate pe îndelete, cu altă ocazie. Are un cadru din anii ’80, din care face acum o single speed. Are o bicicletă de șosea, făcută în Rusia, din titan, de când a locuit acolo. Mai are un cadru de carbon, o bicicletă pentru triatlon, de contratimp și încă două mountain bikes, de 26 și de 29.
“Cât ați investit în biciclete?”
Steven van Groningen s-a eschivat elegant la această întrebare. Nu mi-a dat o cifră, mi-a spus doar că cea mai scumpă este mountain bike-ul de 29, pentru că are cadru din titan, făcut în SUA. Bicicleta are și un butuc automat, cu 14 viteze.
Tot ce mi-am luat am păstrat. Într-adevăr, mi-am cumpărat lucruri de calitate, dar nu-mi trebuie ultimul model. Spre exemplu, merg cu cea mai mare plăcere cu o bicicletă veche de 15 ani, pe care mi-am cumpărat-o în Rusia.
Evident, pot să-mi permit mai mult decât atunci când eram tânăr. Dar atunci era o deosebită plăcere să-i depășesc pe cei cu biciclete scumpe, iar acum este rândul meu să fiu depășit.
Acesta a fost interviul cu Steven van Groningen, care a durat în jur de 45 de minute, cât am alergat. Sper că v-a plăcut și, dacă mai aveți și alte întrebări pentru bancherul de fier să le puneți aici, în comentarii. Poate le voi folosi pentru completarea acestui interviu sau într-o ocazie viitoare.
De asemenea, aștept sugestii de oameni pe care să-i intervievez în cadrul rubricii Interviuri în mișcare.
