Am scris pe Facebook, imediat după cursă, că echipa „Neptun & Ariel” (am și uitat când ne-am ales acest nume, dar cred că ni se potrivește!) a terminat cu succes aventura de la Swimrun Ötillö Cannes. Astăzi revin cu povestea completă, pentru că o cursă de Swimrun alături de propriul copil nu e doar o înșiruire de timpi și distanțe, ci o experiență care merită povestită pe îndelete.
Pe scurt: am terminat pe locul 13 din 25 de echipe mixte. Dar dincolo de cifre, a fost o zi colosală, o „bilă aurie” într-un ocean de amintiri.
Ce înseamnă Swimrun și de ce ne-am băgat?
Dacă nu ești familiarizat cu termenul, Natalia (15 ani) a găsit cea mai bună definiție când le explica prietenilor ei: „alergi, apoi sari în apă încălțat, înoți, apoi alergi din nou, și tot așa, ca un nebun” .
Am avut de parcurs aproximativ 12,5 km în total: 2,7 km de înot (împărțiți în 5 segmente) și 9,8 km de alergare (tot în 5 segmente), cu o diferență de nivel de 177 de metri.
Primul impuls al Nataliei a fost un amestec de sentimente. Mi-a mărturisit ulterior:
„Primul meu impuls a fost unul de entuziasm, «wow, sună super tare»… dar aproape instant a venit și gândul «ok… asta sigur o să fie greu rău». Deci a fost un mix între entuziasm și panică” .
Deși aveam la dispoziție distanțe pentru începători, ea a ales distanța provocatoare („Sprint”). Recunoștea că „ideea de a alerga 10 km și a și înota în jur de 3 km mă copleșea puțin” , dar a transformat frica în motivație.
Traseul: între luxul de pe Croisette și „jungla” urbană
Cannes e cunoscut pentru festivalul de film și hotelurile de lux. Noi l-am cunoscut… altfel. E un sentiment foarte ciudat și amuzant să alergi ud, plin de nisip și sare, printre turiști. Natalia s-a amuzat copios de acest contrast:
„A fost super amuzant. Lumea era îmbrăcată impecabil, iar noi treceam fleoșc-fleoșc pe lângă ei, în echipament ud, plini de sare și nisip, dar tocmai asta a făcut experiența mai memorabilă” .
Traseul a fost absolut spectaculos, un scenariu de film în sine:
- Canalizarea misterioasă. La un moment dat, o săgeată ne-a indicat să intrăm într-un tunel de canalizare. Din poze nu pare așa de periculos, dar la fața locului am avut un șoc. Credeam că am greșit traseul. Lumina se filtra slab prin capetele țevii, iar ecoul apei care curgea crea o atmosferă de peșteră. Natalia spune că ”în loc să mă sperie, mi s-a părut fascinant”.
- „Jungle Trail”. Imediat după canalizare, am ieșit într-un pârâu unde, spune Natalia, „mă simțeam ca într-un film de aventură în junglă… uitând complet că eram într-o competiție” .
- Șina de tren distopiană Am avut o urcare grea pe o șină de tren suspendată. Părea scoasă dintr-un film distopian, fiind și cea mai dificilă porțiune fizică, pentru că panta era foarte abruptă și părea că nu se mai termină. Zice și Natalia: „Picioarele mele simțeau fiecare metru și nu credeam că mai pot continua” .
Per total, traseul de alergare prin oraș a fost distractiv, chiar dacă am și urcat trepte și pante anevoioase. În schimb, traseul de alergare offroad a fost dificil, dar suficient de scurt încât să nu ne epuizeze la maximum și suficient de aventuros încât să ne țină vigilenți și entuziasmați.
Provocarea tehnică: de ce înotul a fost „bau-bau-ul” cursei
Înotul s-a dovedit cel mai dificil, cel puțin pentru Natalia. Ideea este că la Swimrun înoți încălțat. Oricât de bune sunt încălțările și de transparent materialul din care sunt făcute, picioarele ți se duc în jos, pentru că sunt mult mai grele decât atunci când înoți liber.
Motiv pentru care am înotat cu swimbuoy-uri speciale, care se pun între picioare și care îți înalță fundul și picioarele către suprafața apei. Am cumpărat de acolo unele speciale (nu zic cât am dat pe ele, că mă apucă tremuratul iarăși!), dar au fost extrem de eficiente, ne țineau la suprafață foarte bine.
Partea provocatoare, în această situație, vine acum: picioarele sunt blocate de plută, deci nu mai dai din ele. Asta înseamnă că trebuie să te bazezi exclusiv pe brațe pentru înaintare și viteză.
Ori, Natalia era mai mult antrenată pe picioare, iar spre sfârșit brațele i se înmuiaseră destul de tare. Nu mai avea energie în mușchi și înainta lent. Muscular n-a fost pregătită pentru o cursă în viteză doar din brațe, dar important este că a dus-o la capăt, a văzut care-i sunt limitele și acum știe la ce să se aștepte data viitoare.
Dinamica de cursă: coarda inimii și complementaritatea
În Swimrun, echipele folosesc adesea o coardă elastică (tether) pentru a se tracta reciproc. Noi nu am folosit-o fizic. Am folosit, în schimb, o „coardă a inimii”.
Eu am fost cu ochii pe ea în fiecare moment, am vrut să o protejez tot timpul, dar am învățat că uneori e bine să te îndepărtezi câțiva metri, doar cât să o lași să guste din libertatea propriei curse. Natalia a simțit perfect această dinamică:
„Cred că forța noastră a stat în faptul că ne-am completat. Tu veneai cu experiență și calm, eu cu emoție, energie și dorința de a demonstra că pot, și s-a format un echilibru solid” .
Momentul critic: bătălia cu pensionarii
Pe ultimul segment de alergare, când oboseala își spunea cuvântul, am avut parte de un moment care ne-a resetat moralul. În fața noastră am văzut o echipă de veterani care se mișcau admirabil.
Am râs amândoi de situație. I-am zis: „Hai că îi prindem!”. Nu a fost o rivalitate reală, ci mai mult un joc mental. Natalia a mărit ritmul la alergare, am reușit să intrăm înaintea lor pe ultimul segment de înot și am ajuns la finish în fața lor.
Concluzii la rece (și la ud)
Când am trecut linia de sosire, Natalia a simțit „o combinație între ușurare și mândrie” . Eu am fost fericit că am făcut asta împreună. Sunt convins că am creat o „bilă aurie”, o amintire esențială.
Natalia zice că ar repeta experiența „fără ezitare”, pentru un motiv foarte simplu:
„Un Swimrun îți dezvăluie locul într-un fel viu… pe poteci pe care piciorul unui vizitator obișnuit nu le atinge niciodată. Asta transformă cursa într-o aventură pe care, odată ce ai gustat-o, vrei să o retrăiești” .
Eu zic la fel: mai vrem. Echipa Neptun & Ariel abia se încălzește.