Fără Thomas Voeckler, Turul Franței de anul acesta arăta ca o petrecere cu muzica în surdină. Este adevărat, ne-am bucurat de spectacol din partea sprinterilor în prima săptămână (jos pălăria pentru Sagan, în primul rând!), dar adevărata distracție a început odată cu intrarea în scenă a lui Voeckler. Capabil să își miște orice element al feței în moduri neașteptate, Voeckler e o „figură” în pluton și, cu ce-a realizat în ediția aceasta și cea trecută a Turului Franței, a intrat deja în legenda ciclismului din Franța.
Dacă te uiți pentru prima dată la ciclism și prinzi o evadare a lui Voeckler, probabil te întrebi ce caută măscăriciul ăla acolo. Scoate limba, își țuguie buzele, le flutură, apelează la o gamă parcă nesfârșită de strâmbături. Voeckler în efort se exprimă cu ajutorul limbii și muschilor feței. Fiecare accelerare, fiecare pantă sau coborăre sunt însoțite de mișcări faciale corespunzătoare. E ca un limbaj cifrat, prin care se „vorbește” organismul supus efortului. Un comentator al Turului îl numea un Gollum al plutonului. Pe lângă cele 1000 de fețe pe care este capabil să le etaleze, ca expresie a efortului, are și un stil de pedalat și o postură pe bicicletă destul de dezorganizate. Pe scurt, mersul lui pe bicicletă este puțin estetic.
Acest Gollum al plutonului a oferit însă spectacol în Tur. Și a facut-o în stil mare. Accidentat în prima săptămână din Tur, a așteptat prima zi de pauză, pentru ca apoi, în etapa a 10-a, să evadeze și să câștige prima etapă cu o cățărare HC (cea mai dificilă posibil) pe traseu, în față lui Scarponi, fost câștigător de Turul Italiei. În etapa a 15-a este din nou în evadarea zilei, dar pierde în fața lui Fedrigo. O zi mai târziu, în cea mai grea etapă din Pirinei, pleacă din nou din pluton, câștigă toate cele 4 cățărări de pe traseu (două HC și doua de categoria 1), „scapă” rând pe rând și de ceilalți evadați și ia etapa. Și, cu punctele câștigate pe cățărări, îmbracă și tricoul alb cu buline roșii, al celui mai bun cățărător. Evident, cu atâtea camere ațintite asupra lui Voeckler, am avut parte de un adevărat spectacol al mimicii faciale.
„Ceea ce iubesc este să atac pentru victorie, nu doar de dragul de a ataca. Când ești conștient că nu ești cel mai bun din lume, trebuie să știi cum să ataci” – Thomas Voeckler
Ce să mai zicem de anul trecut, când Voeckler a purtat 10 zile tricoul galben al liderului Turului, până cu două zile înainte de Paris, de începuseră francezii să spere că vor câștiga Le Tour după aproape 30 de ani de secetă?! Am avut atâtea prim-planuri cu Voeckler de începusem să putem traduce limbajul său facial. Înainte de fiecare etapă de munte înalt, toată lumea zicea că francezul va pierde tricoul galben în favoarea marilor favoriți de atunci (Evans, Contador, A. Schleck), însă Voeckler se ținea cu dinții de el, ajutat și de coechipierul său Pierre Rolland. L-a pierdut în antepenultima etapă și a căzut pe 4, loc pe care a și terminat Turul din 2011.
M-am gândit să scriu câteva cuvinte despre Voeckler când am dat drumul la transmisia în direct a etapei a 17-a și în imagine era francezul. Plecase din nou în evadare, a treia zi la rând, să ia punctele de pe primele cățărări și să-și consolideze poziția în clasamentul tricoului alb cu buline roșii. Înainte de ultimele două cățărări de final n-a mai putut și a fost prins de plutonul favoriților și depășit. Camerele îl căutau în continuare, căci este eroul Franței. Imaginea unui puști care se uita la Voeckler ca la un zeu când trecea pe lângă el, chiar dacă „înota” pe bicicletă și era depășit de tot mai mulți oameni, spune tot despre statutul lui în lumea ciclismului din Franța și nu numai.
PS: Ultima etapă de munte (a 17-a) ne-a arătat, într-un final, ceva bătălii mai consistente între favoriți. Oricum, marii favoriți la Tur au rămas datori la capitolul spectacol. Pe ansamblu, competiția pentru tricoul galben a fost una ștearsă, destul de plictisitoare.
În altă ordine de idei, jos pălăria în fața lui Chris Anker Sørensen, care s-a tăiat foarte adând la două degete în etapa de ieri (a 17-a), pe coborârea de pe Col des Ares, însă a continuat să meargă (încă 90 km) și a terminat etapa. Va rămâne întipărită pe retină, mult timp de acum încolo, imaginea danezului împingând îndârjit la deal, strângând degetele pe un ghidon a cărui ghidolină (albă) se înroșise de la sânge.
