un articol scris de Bogdan Popescu
Nu știu ce am avut cu mine în toamna asta, dar am decis să merg din nou la concursuri de ciclism pe șosea. Nu mai fusesem de doi ani. Și, dacă tot m-am apucat de consumat concursuri, n-am gustat doar unul. Așa cum fac și la bere, m-am dus direct pe mai multe. Mai precis patru într-o lună.
Problema e că, după ce treci de 40 (de fapt mai aproape de 50) și după ceva probleme de sănătate, nu prea mai funcționează motorul la fel de bine. Parcă lipsește prospețimea și ceva din capacitatea organismului de a se recupera. Din această cauză, fiecare cursă a fost pentru mine un fel de sprint „full gas”, cu inima în gât la fiecare pedală și puține momente în care corpul putea spune că ia o pauză. Am terminat de fiecare dată cu niște medii de puls cu care nu prea m-am întâlnit până acum, respectiv „bine” în zona mea de threshold. După două ore la intensitatea asta (cam cât dura o cursă), eram cam „mort”. Dar, cumva, am supraviețuit.
Sultanu’
The Wall/Sultanu’ a fost cea mai recentă competiție și, cum știe oricine care a dat o pedală în zona Pucioasa – Câmpina, sunt niște pante grele pe acolo. Urcarea de la Sultanu e vedeta dar, după părerea mea, e cea mai puțin complicată treabă din traseul ăla. Practic, ai 3-400m de rampe care stau peste 15% și depășesc și 20%. Ce naiba poate face un mediocru ca mine decât să supraviețuiască și să treacă ușurel peste? Fiind așa de abrupt, nu are nici un rost să-mi depășesc limitele ca să trec această porțiune, căci câștig prea puțin timp pentru câtă energie aș folosi. Cel mai simplu e să mă târăsc până sus cu cât mai puțin consum de energie, căci voi avea mai mult nevoie de ea pe bucata ce urmează după Sultanu.
La „The Wall” m-am nimerit (iar) alături de publisherul și redactorul-șef al acestei minunate publicații, Emilian Nedelcu.
Emilian e mult mai pregătit decât mine, dar nu-l ajută kilogramele la deal – vreo 90, zice el, față de 68 la mine. Dar are determinare și muuulți watti în picioare, ceea ce compensează. L-am luat reper și am zis că bag direct în fundul lui și nu-l las să plece fără mine. Așa că, după Sultanu, fix acolo eram, în roata lui. Pe fals-platul din Valea Provița, când a dat drumul la motoare, am crezut că o să scuip bucăți din mine, la cât trăgeam de corpul meu ca să mă țin de Emilian.
Voiam să fiu alături de el pe fals platul în coborâre de la Bezdead, căci acolo watti lui Emilian făceau toată diferența. Am reușit să stau lângă el până pe un mic fals plat înainte de finalul urcării de la Costișata (vreo 2,5 km cu 9%), când a accelerat și mie mi s-au pus crampe când să mă iau după el. O fi fost efortul peste nivelul meu, de m-au luat crampele, dar nici faptul că mi-am pierdut un bidon chiar la început și n-am mai băut pe a doua jumătate a cursei nu m-a ajutat. A pus Emilian vreo 10 secunde în fața mea și nu l-am mai prins nici pe coborâre, unde era să mă urc pe o mașină care staționa la ieșirea dintr-o curbă.
Pe plat ne-am coagulat niște oameni și, ca decanul de vârstă al grupului (sau cel puțin așa părea, după ce am trecut în revistă fețele celorlalți), m-am apucat să-i organizez, să-i pun să se schimbe la trenă. Am terminat decent pentru nivelul meu (prima treime), dar nu l-am mai prins pe Emilian.
Mon Amour
Cu două săptămâni în urmă, la concursul de la Seciu (Seciu „Mon Amour”), tot Emilian a fost locomotiva pe care am luat-o, doar că, așa cum a povestit și el, a cam deraiat în cursa aceea: s-a oprit după două urcări la Seciu, deși mai era o tură. Până atunci stătusem în roata lui, căci nu aveam nicio șansă să duc trena mai tare ca el. Pur și simplu supraviețuiam acolo în spate, cu pulsul peste 170, iar când scoteam capul mi se muiau picioarele. Trăgeam de fiecare milimetru de protecție împotriva vântului, bucurându-mă de fiecare watt câștigat prin poziționarea față de bicicleta din față și poziția relativă față de vânt.
Chiar și după ce l-am pierdut pe Emilian, lucrurile n-au stat mai ușor. Eram cu niște oameni care duceau pe plat la fel de tare și cred că am murit de mai multe ori trăgând cu dinții să nu pierd grupul, atunci când se schimba trena și venea unul care accelera. La un moment dat am lăsat un gol față de cel din față și i-am făcut semn celui din spate să-l „umple”. Printre dinți, omul mi-a lăsat niște carne-n frigider, a sprintat, iar eu am putut să-mi trag sufletul 1-2 secunde, ceea ce m-a salvat de la a nu rămâne lat pe șosea. În apărarea mea, menționez că i-am mulțumit tipului acela la final și i-am zis că-mi pare rău că n-am putut mai mult atunci, dar eram la capătul puterilor și-n pragul unor crampe rele de tot.
Boss de Capitală
Am mers bine la Seciu (am ieșit în prima treime) și asta pentru că am reușit să stau pe plat lângă oameni puternici. Mă antrenasem pentru o astfel de suferință cu vreo 2 săptămâni înainte, la criteriul din București de la Turul României: cursa „King of the Capital”. Atunci am alergat pe un circuit între Izvor și Calea Victoriei, de 6,5 km. Au fost o oră și un sfert în care simțeam că-mi ard plămânii și-mi pleznește inima, cu pulsul care n-a coborât sub 160 atunci când „mă odihneam” în pluton.
În prima tură, când am alergat la maximum ca să mă prind de un grup, și-n următoarele două, când am tras să ne unim cu un grup la câteva zeci de secunde în față, a fost greu tare. Apoi am mai putut respira, căci am stat într-un pluton de peste 40 oameni, unde îmi sărea pulsu-n gât doar când voiai unii să facă o „cărătură” pentru a se rupe de grup și trebuia să sprintez după ei. La final am reușit un top 10 din grupul în care eram. Nu neapărat că am avut vreun mare sprint, doar că mulți iau curbele ca niște fete mari, strâng din buci șeile și trag de frâne de zici că-s mămici care-și strunesc copiii. Iar în ultimii 400m ai traseului erau două curbe, unde am lăsat pe mulți în spate la ieșirea din viraje.
La final am fost pe 77 la general, din aproape 400 de participanți (unii erau cu MTB-urile sau la plimbare) și 110 oameni care au reușit să facă maximum de ture, adică 7.
Boss de munte
Cred că cel mai puțin solicitant pentru mine dintre concursuri a fost cel „la deal”, respectiv „King of the mountain” organizat de Turul României, înaintea etapei care se termina la Dichiu, în Bucegi, la peste 1600m altitudine.
Au fost 12,5 km de urcare, pornind dinspre Moroeni, mai precis 853m verticali. Genul de traseu în care te așezi pe șosea într-un ritm și cauți să-ți drămuiești resursele până sus, adică să îți ajungă să duci toată urcare, dar nici să nu fie prea lejer și să îți rămână multă benzină în rezervor la final.
Practic, nici nu prea am ce să povestesc: eram cu mine, măsurându-mi și calibrându-mi efortul, întotdeauna la limită, dar atent să nu trec de pragul în care corpul va cere o pauză. Iar la deal nu am unde să mă odihnesc, o „plasă” unde să iau o gură de aer sau o coborâre. Am terminat decent pentru nivelul meu, iar cea mai mare plăcere a fost să fac două ture de Piatra Arsă, precum și coborârea de la Dichiu, pe o șosea închisă mașinilor.
Și, ca-n bancurile cu proști, eu și amicul Gabi Vasile, cu care venisem la concurs, eram să luăm amendă că am trecut strada ilegal ca pietoni, în Comarnic. Se întâmpla la întoarcerea spre București, când ne-am oprit acolo să luăm ceva de mâncat. După ce le-am explicat polițiștilor de unde venim și cât apreciem munca lor de a închide drumurile pentru noi, cicliștii, cu ocazia Turului României, am scăpat doar cu avertismente.
Jos pălăria pentru organizatorii Turului României, care au făcut treabă minunată la cele două concursuri la care am participat (presupun că și cealaltă cursă, de la Slobozia, a fost la fel). În cazul lui Alex Ciocan, organizatorul concursurilor Road Grand Tour The Wall/Sultanu și Seciu „Mon Amour”, acest Roger Waters (fără opiniile controversate) al ciclismului de amatori din România, organizarea impecabilă a devenit deja subînțeleasă.
Trebuie să-i mulțumesc pentru tricoul primit în kitul de la „The Wall”, care mi se pare o bijuterie, cu o grafică semi-superbă. Ca purtător de tricouri cu grafică (aproape) unicat de la trupe obscure, cumpărate de pe la concertele la care tot merg, l-am pus pe cel cu Sultanu alături de preferatele mele.
Emilian Nedelcu