Transfier 2025 a fost experiența cea mai traumatizantă de până acum pe care am trăit-o la o competiție sportivă, mult mai distrugătoare decât ultramaratonul de la Chianti, unde mi-a picat pianul de nu m-am văzut. La finish, pe panoul de onoare, pe care îl completează concurenții în ordinea sosirii lor la statuia lui Prometeu, am scris următoarele: “Azi am murit de trei ori”.
SIPE, dușmanul care m-a făcut knockout
Ei bine, ce am pățit eu la Transfier a fost o furtună perfectă (într-un sens negativ, firește), o situație care, din păcate, nu este complet neobișnuită în rândul triatloniștilor și înotătorilor în ape deschise.
Din cercetările pe care le-am făcut eu însumi (nu este un diagnostic pe care mi l-a dat vreun medic), se numește SIPE, iar acest acronim înseamnă Swimming-Induced Pulmonary Edema.
Ce înseamnă acest SIPE? Este o acumulare de lichid în alveolele pulmonare care apare în timpul imersiunii în apă, în special în condiții de efort. Acest lichid îngreunează schimbul de oxigen și dioxid de carbon, ducând la o senzație acută de sufocare.
Deci, încă o dată, mi s-a acumulat lichid în plămâni, iar asta nu s-a întâmplat pentru că am înghițit eu apă din lac, ci din cu totul și cu totul alte motive.
Pe scurt, în cazul meu, acest edem pulmonar a apărut din mai multe cauze, dar trei sunt principale. Le enumăr, după care le luăm pe rând, le disecăm, le explicăm și tragem niște concluzii.
- M-am încărcat prea mult cu carbohidrați, iar asta s-a tradus prin surplus de lichide în corp, peste trei litri!. O parte din această apă a ajuns în plămânii mei. Voi detalia.
- Costumul de neopren a fost prea strâmt. Din păcate, neoprenul a avut un dublu rol negativ: a restricționat mecanic expansiunea cutiei toracice și a adăugat o presiune externă asupra circulației sângelui în aparatul vascular (se mai numește hemodinamică) care, combinată cu presiunea apei, a forțat și mai mult sânge spre plămâni.
- Intensitatea efortului a fost prea bruscă. Am plecat prea tare, ceea ce a dus la o creștere a tensiunii arteriale, punând o presiune imensă pe capilarele fragile din plămâni.
Va fi un articol destul de lung, dacă nu ai răbdare să-l citești (sau nu ai timp), poți asculta podcastul pe care l-am înregistrat despre această experiență.
Podcastul poate fi ascultat și pe Spotify, aici: https://open.spotify.com/episode/1xPEGZJTuTQfqxDgZrOAtA?si=SGavrmjfQyGlni4dTNdubw
Povestea mea trebuie spusă și cred că trebuie cu toții să tragem învățăminte din ea. Eu, unul, sigur o voi face.
În continuare, o să vă povestesc pe larg care au fost cauzele acestei situații nefericite, cum s-au manifestat și care sunt explicațiile specialiștilor în medicină. Totul va fi întrepătruns cu experiența mea de cursă.
Să începem.
Anul acesta am bifat a treia participare la Transfier, știam că această competiție își merită din plin reputația de a fi cel mai greu concurs de triatlon din România. Nu am subestimat-o, ba dimpotrivă, m-am pregătit pentru ea ca pentru un examen serios, pe care îmi doream cu orice preț să-l iau cu o notă cât mai mare. Poate că această ambiție mi-a și cauzat eșecul pe care l-am trăit anul acesta la acest concurs.
E nevoie de un pic de context pentru a înțelege gravitatea greșelilor pe care le-am făcut și care, adunate, au creat furtuna perfectă pentru organismul meu.
Supraîncărcarea cu carbohidrați înainte de cursă
Prima greșeală pe care am făcut-o a fost faptul că am experimentat chiar înainte de concurs, ceea ce nu se face niciodată. Nu experimentați înainte de o cursă, nu încercați lucruri noi, nu acum este cazul să faceți asta. Puteți testa și încerca tot felul de lucruri la antrenamente, când e timp pentru asta, nu în săptămâna de dinaintea cursei.
Ceea ce am făcut eu ar fi trebuit să-mi aducă numai beneficii, cel puțin așa suna pe hârtie. Însă, practic, a pus un umăr serios la dezastrul pe care l-am trăit la Transfier.
Am preluat de la Alex Ion, care nici el nu a avut o cursă bună, dar la el altele au fost motivele, următoarea idee: cu o săptămână înainte de concurs să am trei zile în care să nu mănânc deloc carbohidrați, pentru a goli complet rezervele de glicogen, iar următoarele două zile să mănânc doar carbohidrați pentru a reumple aceste rezerve la maximum.
Dacă în mod normal rezervele noastre sunt pe la 70%, o încărcare de la 0 ar fi dus la o umplere de peste 80%, ceea ce s-ar fi tradus în mai multă energie pentru mai mult timp. Zis și făcut: trei zile, luni, marți și miercuri, am mâncat alimente bazate preponderent pe proteine, fără carbo și fără fibre, iar următoarele două zile au fost destinate exclusiv carbohidraților.
Teoretic, nu-i nimic greșit până aici, e un protocol pe care îl urmează mulți sportivi, cu rezultate foarte bune.
În prima zi de carbo am băgat în mine nu mai puțin de 830g de carbohidrați, iar a doua zi 650g. La cele 90 kg ale mele, cu 1.78m înălțime, mă simțeam ca un tanc gata de luptă. Anul trecut, terminasem aceeași cursă în 5 ore, 51 de minute și 38 de secunde. Anul acesta, eram pregătit să spulber recordul personal. Nu știam că voi trece linia de sosire cu aproape o oră și jumătate mai târziu, luptând pentru fiecare gură de aer.
Din punct de vedere al nutriției sportive pentru un eveniment de anduranță, aceste valori sunt caracteristice unei perioade de încărcare cu carbohidrați (carb-loading) serioasă și, din perspectiva energetică, bine executată. De altfel, recomandările standard pentru sportivi sunt de 8-12 grame de carbohidrați per kilogram de masă corporală, iar consumul meu s-a încadrat perfect în acest interval.
Impactul concret asupra retenției de apă
Acum, să calculăm ce înseamnă acest aport masiv de carbohidrați în termeni de apă reținută.
Aport total de carbohidrați: 830g + 650g = 1480 grame de carbohidrați în 48 de ore. În condiții de repaus relativ, adică perioada de taper de dinaintea cursei, în care nu prea mai faci cine știe ce efort, o mare parte din acești carbohidrați sunt stocați sub formă de glicogen în mușchi și ficat.
Folosind regula că fiecare gram de glicogen stochează ~3 grame de apă, putem face o estimare conservatoare. Presupunând că am stocat eficient o mare parte din acest surplus, să zicem 1000g de glicogen peste nivelul normal.
1000 grame glicogen * 3 grame apă/glicogen = 3000 grame de apă.
Asta înseamnă, teoretic, că am intrat la linia de start având în corp aproximativ 3 litri de apă în plus față de starea normală, echivalentul a 3 kg de greutate corporală suplimentară. Această retenție masivă de lichide, deși excelentă pentru a avea energie pe parcursul celorlalte probe, a creat exact contextul de vulnerabilitate pe care l-am discutat.
Am intrat în apă având, fiziologic, un volum total de apă corporală semnificativ mai mare decât în mod obișnuit. Acest surplus NU A CAUZAT episodul SIPE, dar a fost un factor contributiv important. A coborât pragul la care “furtuna perfectă” (presiunea apei, costumul strâmt de neopren și efortul intens brusc) a putut să-mi copleșească sistemul.
Anatomia unei crize, totul a început în primii 200 de metri
Cu vreo 15 minute înainte de start am îmbrăcat complet costumul de neopren. M-a ajutat unul dintre colegi să îl închid. Încă de atunci am simțit că fermoarul s-a închis cam greu, costumul părea a fi mai strâns pe mine decât de obicei. M-a străfulgerat ideea că sunt prea mare și costumul e prea mic, dar a trecut repede, nu mai era timp de reflecții, trebuia să intru în apă, să mă încălzesc un pic și să iau startul.
În apă am mai tras de mâneci, am lăsat apa să intre pe la gât, ca să se mai aranjeze. M-am asigurat că pot întinde brațele fără nicio restricție, că pot respira. Totul părea ok, nu mi s-a părut că am vreun disconfort. Am băgat câteva sprinturi, să crească pulsul, am înotat ușor înainte și înapoi, să mă obișnuiesc cu apa și am așteptat cât se poate de calm și încrezător startul. Nu aveam deloc emoții.
Spre surprinderea mea, apa era chiar caldă, avea o temperatură plăcută, în jur de 23 de grade. Potrivit regulamentului, costumul de neopren era obligatoriu, însă în mod clar s-ar fi putut înota fără probleme fără neopren.
În fine, a venit momentul, s-a numărat descrescător de la 10 și trompeta a dat semnalul de plecare.
Primii 200 de metri au fost perfecți. Ritm bun, respirație controlată. Eram în elementul meu. Apoi, brusc, pe la borna de 200 de metri s-a declanșat iadul.
Și nu a început doar în piept. Primul semnal, bizar și terifiant, a venit din picioare: o slăbiciune acută, instantanee, ca și cum cineva ar fi tăiat alimentarea cu sânge. Picioarele au devenit brusc grele, goale, fără vlagă. M-am gândit imediat că am plecat prea tare și am slăbit ritmul, sperând că o să-mi revin și că îmi voi găsi o cadență potrivită, așa cum o fac mereu.
Însă, imediat, în aceeași secundă, am simțit o gheară invizibilă care a început să-mi strângă pieptul. Costumul de neopren, care la probă păruse perfect, se simțea acum ca o menghină.
Ceea ce nu știam atunci era că asistam la prima fază a unei crize fiziologice majore. Slăbiciunea din picioare și presiunea din piept nu erau două simptome separate, ci două fețe ale aceleiași monede. Corpul meu, supus presiunii apei, efortului și constricției costumului, a intrat în alertă și a declanșat un mecanism de supraviețuire drastic: a “furat” sângele din periferie (picioare, mâini) pentru a proteja organele vitale. Sângele care îmi părăsea picioarele, lăsându-le fără putere, era exact sângele care acum îmi inunda circulația centrală, punând o presiune catastrofală pe inimă și plămâni.
Fiecare inspirație era o luptă. Am trecut pe bras, încercând să mă calmez, dar aerul pur și simplu nu mai intra. Apoi a început tusea. O tuse adâncă, convulsivă, care scotea la suprafață secreții din adâncul plămânilor. Pieptul meu scotea niște sunete ciudate, hârâia. Senzația era, fără exagerare, că mă înec.
Am continuat așa, în agonie, 500 de metri când, aproape de prima baliză, am văzut un caiacist. Conștient, calculat, fără panică, am înotat până la el. I-am spus că nu pot respira și că vreau să îmi scot costumul. Dacă nu-l dădeam jos pur și simplu n-aș mai fi putut continua. Aș fi fost în stare să-l rup, numai să scap de el. Mai mult, pe lângă faptul că mă strângea fără cruțare, simțeam că fierb în el, mă supraîncălzisem.
Voluntarul m-a ajutat să desfac fermoarul de la spate, dar nu prea avea libertate în mișcări, vesta de salvare îl împiedica să facă prea multe, caiacul era mic și instabil, îi era frică să nu-l răstoarne. Mi-am dat singur neoprenul jos, ținându-mă cu o mână de caiac, iar cu cealaltă trăgând de costum. Nu aveam echilibru, picioarele mi se tot duceau sub caiac, iar respirația rămăsese agitată. După vreo cinci minute de luptă cu el, am reușit să-l dau jos.
Am simțit o eliberare imediată, brusc eram mult mai ușor, iar apa îmi răcorea tot trupul. Însă, din nefericire, criza nu se terminase. Îndepărtarea neoprenului a eliminat un factor major de constricție, permițându-mi să supraviețuiesc, dar nu a eliminat lichidul (edemul) care se acumulase deja în plămâni. Plămânii mei erau încă inundați.
Am continuat, deci, cursa, fără neopren. Stilul craul era mult mai solicitant din punct de vedere cardiovascular decât brasul și necesita un aport de oxigen (VO2) mult mai mare. De asemenea, implica o poziție perfect orizontală, cu fața în apă, ceea îmi punea și mai multă presiune pe plămâni. De aceea, când am încercat să înot craul, cererea de oxigen a crescut brusc. Plămânii, fiind compromiși și plini de lichid, pur și simplu nu au putut face față schimbului de gaze necesar. Rezultatul a fost o senzație acută și imediată de sufocare (hipoxie), care mă forța în mod continuu să mă opresc și să tușesc.
Trecerea la bras, un stil mai puțin intens și care permite o poziție mai verticală a capului și a trunchiului, a fost un mecanism de supraviețuire, pentru că astfel am redus cererea de oxigen la un nivel pe care plămânii mei afectați îl puteau gestiona la limită.
Am terminat proba de înot alternând brasul cu perioade scurte de craul, dar tușind neîncetat.
Către prima tranziție, ecoul unui corp în stare de șoc
Chinul nu s-a terminat odată cu terminarea probei de înot. După mai bine de 56 de minute am ieșit din apă epuizat. Tranziția, o pantă abruptă de câteva sute de metri, de la nivelul apei, până sus, la prima tranziție, a fost un coșmar. Picioarele mi s-au înmuiat, erau de vată și m-a copleșit o puternică senzație de vomă. Erau consecințele directe ale hipoxiei și ale șocului postural, adică trecerea bruscă de la orizontal la vertical, cu un sistem circulator deja în haos.
A fost “replica” sau “seismul secundar” al evenimentului SIPE cu care m-am confruntat în apa lacului Vidraru. Ceea ce am simțit nu a fost o slăbiciune obișnuită de tranziție, ci un colaps fiziologic iminent.
Motivul principal pentru care picioarele “mi s-au înmuiat” a fost, din nou, lipsa de oxigen. În timpul înotului, corpul meu a fost într-o stare de hipoxie severă. Mușchii, inclusiv cei ai picioarelor, nu au primit oxigenul necesar pentru a funcționa normal. Când am ieșit din apă și am început un efort brusc și intens, adică urcarea unei pante, datoria de oxigen era deja uriașă. Mușchii pur și simplu nu au mai avut “combustibil”.
Mai mult, trecerea bruscă de la poziția orizontală din apă la cea verticală, în efort, a fost un șoc pentru sistemul circulator. Sângele, care era centralizat în torace, trebuia redistribuit rapid către picioare. La un corp aflat deja în criză, acest mecanism de reglare a tensiunii arteriale a fost depășit. Este foarte probabil să fi experimentat o cădere bruscă a tensiunii arteriale (hipotensiune posturală), care explică senzația de amețeală pe care am avut-o, moliciunea extremă din picioare și aproape leșinul.
Senzația de vomă pe care am avut-o pe această urcare spre zona de tranziție a fost un răspuns clasic al corpului la hipoxia severă și la efortul extrem în condiții anaerobe. Când creierul nu primește suficient oxigen, unul dintre centrele pe care le poate activa este cel al vomei. De asemenea, acumularea de acid lactic și alte deșeuri metabolice în timpul luptei pentru a respira au contribuit la această senzație.
Paradoxul de pe urcări și coborâri
Nu am renunțat, a urmat proba de ciclism.
Pe bicicletă eram inexplicabil de slab. Respirația devenea extrem de alertă, gâfâiam disperat după aer, dar, culmea, pulsul rămânea relativ scăzut. Se produsese o decuplare totală. Corpul meu, simțind lipsa acută de oxigen din sânge, forța plămânii să lucreze la turație maximă, dar inima nu accelera corespunzător. Factorul limitator nu erau inima și mușchii, ci plămânii. Era ca și cum aș fi avut un motor V8 (picioarele mele) cu un filtru de aer complet înfundat (plămânii mei plini de lichid).
Pe urcări nu puteam să înaintez cu o viteză mai mare de 8km/h. Eram neputincios, total conștient de ce este în jurul meu, dar incapabil să schimb ceva în bine.
Am ținut ritmul care îmi permitea să respir în regim de avarie, m-am înarmat cu răbdare și am continuat să pedalez, hotărât să duc cursa până la capăt.
Drumul către finalul urcării a fost parcă interminabil. Totuși, pedalând în ritmul meu, așa de melc, fără schimbări bruște, mi-a adus liniște, m-a calmat. Între timp, i-am privit cu admirație pe colegii mei de club, care deja coborau pe când eu mai aveam mult și bine până în vârf. M-am bucurat pentru ei și i-am aplaudat.
În cele din urmă, am ajuns și eu în punctul maxim, de unde urma întoarcerea, coborâri extrem de abrupte, viraje strânse în ac de păr, liniile lungi de mare viteză, susul și josul de pe lângă lac.
Ce s-a întâmplat la întoarcere mi-a dat un pic de aripi. Pe coborâri și pe plat cererea de oxigen a scăzut dramatic. Filtrul de aer înfundat a putut face față cererii minime. Atunci, motorul meu muscular a fost eliberat. Am putut să împing cu toată forța în pedale, folosind puterea mea reală, și am recuperat zeci de poziții. A fost singurul moment din cursă în care m-am simțit bine.
M-am avântat neînfricat în viraje, am împins la maximum pe coborâri, unde mulți dintre colegii de cursă lăsau doar gravitația să-i ducă înainte, epuizați și ei, probabil, de la efortul depus. Am avut o viteză maximă de 70 km/h, m-am bucurat ca un copil de aceste momente.
Inundația rinichilor
La proba de ciclism mi s-a mai întâmplat ceva straniu: am urinat de patru ori, extrem de mult, ca atunci când te ții până nu mai poți și eliminarea durează o eternitate. Mi s-a părut ciudat, pentru că la bicicletă nu am băut mai multe lichide ca de obicei.
M-am documentat și există o explicație și pentru asta.
Nu este un detaliu neobișnuit, ci este, de fapt, o piesă foarte importantă a puzzle-ului și se leagă perfect de ceea ce am experimentat la proba de înot. Faptul că am urinat mult și des pe bicicletă, fără a bea lichide în exces, este un simptom clasic care întărește și mai mult diagnosticul de SIPE.
Fenomenul se numește diureză de imersiune.
După cum am discutat, în timpul înotului, presiunea apei a împins o cantitate mare de sânge și lichide dinspre mâini și picioare către centrul corpului, în zona toracică. Creierul și inima mea au interpretat această centralizare masivă de fluid ca pe o supraîncărcare a sistemului, ca și cum aș fi băut brusc câțiva litri de apă. A fost o alarmă falsă de “prea mult lichid la bord”.
Ca răspuns la această “inundație” percepută în zona centrală, corpul meu a reacționat prompt pentru a se proteja. A făcut acest lucru în principal prin suprimarea unui hormon cheie numit Hormonul Antidiuretic (ADH).
Rolul normal al ADH este să le spună rinichilor să conserve apa, să o rețină în corp.
Când ADH este suprimat, semnalul către rinichi se inversează complet. Corpul practic le ordonă: “Avem o criză de volum, o inundație! Deschide toate porțile și elimină apa cât de repede poți!”
În momentul în care am ieșit din apă și m-am urcat pe bicicletă, rinichii mei erau deja “în misiune”, lucrând la turație maximă pentru a executa ordinul primit: eliminarea apei.
Lichidul care fusese împins spre plămâni (și care a cauzat edemul) a început să fie reabsorbit înapoi în circulația sângelui, adăugându-se la volumul total pe care rinichii trebuiau să îl proceseze și să îl elimine.
Așadar, eliminarea abundentă de urină a reprezentat faza de rezolvare a dezechilibrului masiv de fluide care a avut loc în apă. A fost mecanismul natural și corect al corpului meu de a scăpa de excesul de lichid centralizat și de a reveni la o stare normală. A fost un ecou direct și un semn clar al luptei pe care corpul a dus-o cu managementul fluidelor în timpul episodului SIPE. Este încă o dovadă că am suferit un stres fiziologic semnificativ.
Colaps din nou la alergare
Alergarea a fost un colaps inevitabil. Cererea de oxigen a explodat din nou. Am trecut instantaneu peste pragul pe care plămânii mei îl puteau gestiona. Povestea clasică: cum acceleram, pulsul exploda, senzația de sufocare revenea, tusea mă îneca.
Am alternat mersul cu alergarea toată proba, doar așa reușeam să înaintez. Totul printre gâfâieli, suspine și behăieli de la tusea mea capricioasă.
După episodul SIPE, “plafonul” meu fiziologic, sau pragul aerobic, a coborât dramatic. Plămânii afectați pur și simplu nu mai puteau livra oxigen la capacitate normală. Am funcționat, practic, cu un motor restricționat.
Alergarea, chiar și la un ritm lent, a împins instantaneu cererea de oxigen mult peste acest nou prag, foarte scăzut, motiv pentru care pur și simplu am alternat alergarea cu mersul.
Când alergam îmi creștea pulsul, pentru că inima încerca disperată să compenseze calitatea slabă a sângelui slab oxigenat prin cantitate (pompând mai repede). De asemenea, simțeam că picioarele mi se înmoaie, pentru că mușchii intrau și ei rapid în hipoxie (lipsă de oxigen), acumulând acid lactic. Nu era o problemă de forță, ci de alimentare cu combustibil. Și, problema care nu mi-a dat pace toată cursa, revenea tusea, pentru că efortul respirator crescut și impactul fizic al alergării iritau din nou plămânii inflamați.
Când mergeam, însă, cererea de oxigen scădea, iar corpul meu se reseta. Mersul funcționa ca o pauză de recuperare activă. Mersul îmi oferea un răgaz prețios pentru a permite plămânilor să “recupereze” puțin din datoria de oxigen. Pulsul scădea la un nivel gestionabil și probabil că eliminam o parte din deșeurile metabolice din mușchii picioarelor.
Cred că orice altă abordare în afară de mers/alergare, cum ar fi încercarea de a “trage de mine” și de a alerga continuu, ar fi dus, cel mai probabil, la un colaps total, amețeli severe sau leșin și, implicit, la abandon.
Faptul că am reușit să finalizez proba de alergare și, implicit, întregul concurs, folosind această strategie, este dovada rezistenței mele mentale. Sunt Unstoppable!
Am transformat o probă de viteză într-una de management al resurselor, în care resursa principală era o cantitate infimă de oxigen. Am procedat ca un strateg, nu ca un imprudent.
Impactul în cifre – o luptă pentru supraviețuire
La final, clasamentul a arătat locul 85 din 130 de finișeri, cu un timp de 7 ore, 15 minute și 25 de secunde. Anul trecut, pe același traseu, terminasem în 5 ore, 51 de minute și 38 de secunde. Am fost mai lent cu o oră, 23 de minute și 47 de secunde.
Această diferență uriașă nu este povestea unei zile proaste sau a unei lipse de antrenament. Este măsura exactă a impactului pe care l-a avut criza SIPE. Este timpul pe care corpul meu l-a petrecut luptând pentru oxigen, nu pentru viteză.
Finish-ul în sine, în aceste condiții, a fost o victorie a supraviețuirii.
Nu sunt singurul
Am descoperit că nu sunt un caz izolat. Forumurile internaționale, precum Slowtwitch, sunt pline de povești aproape identice, cu sportivi care au crezut că au atacuri de panică sau astm.
Mai mult, literatura medicală a început să acorde atenție. Studii de caz publicate în jurnale precum Wilderness & Environmental Medicine descriu în detaliu episoade la triatloniști, iar analize aprofundate, precum cele publicate de National Center for Biotechnology Information (NCBI), confirmă tabloul clinic.
Fenomenul este atât de real, încât este o problemă bine-cunoscută chiar și în rândul forțelor speciale Navy SEALs, unde efortul extrem în apă este la ordinea zilei.
Lecția vieții mele – plan de acțiune anti-SIPE
Această experiență nu a fost un eșec. A fost o lecție brutală, dar necesară, despre limitele fiziologiei umane. Pentru a mă asigura că pot continua să practic acest sport în siguranță, planul meu este clar și riguros:
- Control medical complet: Trebuie să fac o vizită la un cardiolog și un pneumolog. Trebuie verificată în detaliu tensiunea arterială (în repaus și la efort) și funcția cardiacă, pentru a exclude orice afecțiune ascunsă.
- Jos kilogramele! Nu mai investesc într-un costum nou, mai bine investesc în mine. Trebuie să mă lepăd de niște kilograme, ca să mă încapă costumul cum trebuie. Testul este simplu: îmbrăcat cu el, trebuie să pot trage aer în piept la capacitate maximă, fără nicio restricție.
- Încălzire mai bună: Voi acorda o atenție mult mai mare încălzirii de 10-15 minute în apă, pentru a permite corpului să se adapteze treptat la presiune și temperatură.
- Start înțelept: Primii 500 de metri ai oricărei probe de înot vor fi parcurși într-un ritm controlat, de adaptare, concentrat pe respirație, nu pe viteză.
- Nutriție ajustată: Voi continua încărcarea cu carbohidrați, dar voi ținti spre limita inferioară a recomandărilor (8g/kg/zi).
- Ascultarea corpului: Acum știu semnele. La cea mai mică senzație de slăbiciune în picioare sau constricție în piept, planul este: Oprire. Întors pe spate. Semnal către caiacul de siguranță.
Scriu aceste rânduri nu pentru a mă plânge, ci pentru a trage un semnal de alarmă. Dacă, în timpul înotului, simțiți o slăbiciune subită în picioare și, simultan, o presiune inexplicabilă pe piept și o tuse necontrolată, nu dați vina pe panică sau pe lipsa de antrenament. Ascultați-vă corpul. Opriți-vă, cereți ajutor. S-ar putea să vă confruntați cu SIPE. Informarea este primul pas pentru a ne proteja.
Ne vedem la linia de start, mai înțelepți și mai atenți la semnalele pe care ni le transmite propriul corp.