Ziua B: Concursul în care Vlăduţ a arătat că are voinţă

Sportul a fost întotdeauna o parte importantă a vieţii mele şi mă străduiesc să-i insuflu acest lucru şi lui Vlăduţ, pentru că sunt convins că sportul îi dezvoltă caracterul, îi ridică moralul şi, evident, e bun pentru sănătate. În plus, cred că sportul îl ajută să fie mai aproape de mine, mai ales atunci când îl practicăm împreună. Mi se pare că este cel mai sigur loc în care pot să-i arăt afecţiunea mea, în care simte cu adevărat că îl protejez, în care prinde curaj şi încredere în el.

Am făcut echipă cu Vlăduţ sâmbătă, 18 aprilie, la Ziua B, primul concurs mtb din calendarul Riders Club, unde a avut de pedalat 17 km pe un teren foarte accidentat, cu bălţi şi noroaie şi pe un vânt turbat, care ne-a hăituit tot concursul.

Am reuşit însă să ducem până la capăt competiţia, fără să ne oprim chiar, în afară de momentele în care l-am hidratat, astfel încât micul meu biciclist s-a descurcat onorabil şi s-a clasat pe locul 6 din 16, la categoria de vârstă 6-9 ani. El şi cu prietenul său Luca au fost cei mai mici la această categorie (au şase ani) unde jumătate dintre concurenţi erau în vârstă de peste 9 ani.

Ziua B este unul dintre councursurile mtb care atrage un număr mare de participanţi. La start au fost peste 1.300 de biciclişti, profesionişti, amatori şi copii împreună cu părinţii lor. În puhoiul acela de oameni eram şi noi, pe la coada plutonului.

După ce s-a dat startul s-a plecat greoi, pentru că mulţimea s-a pus greu în mişcare, iar drumul n-a făcut din prima faţă miilor de roţi. Pe urmă, încetul cu încetul, am început să respirăm şi să accelerăm. În primii doi kilometri am zburat ca vântul şi ca gândul, dar pe urmă am intrat în pădure, iar Gheonoaia ne-a pus la prima încercare, căci nu suportă să-i calce nimeni moşia. Şi, la fel ca ea, grozav de mari au fost şi bălţile care ne-au întâmpinat. Feţii Frumoşi, cicliştii profesionişti, se încumetaseră şi intraseră ca şalupele în Deltă, dar noi, ăştia mai mici şi mai amatori, ne-am luptat cu noroiul şi am atacat, timid, pe ici, pe colo, câte o bălticică temându-ne să nu carecumva să picăm în groapa Marianelor.

Am înaintat cu greu prin aceste porţiuni, dar am trecut cu bine de această primă probă.

După ce s-a terminat pădurea, care a contat cam 5% din tot traseul, a urmat partea cea mai dificilă. Am trecut din Valea Plângerii în Câmpia Vântului Turbat.  Nemernicul bătea atât de tare încât aproape că ne ţinea pe loc, nu era chip să înaintezi, nu-ţi auzeai nici gândurile, totul era o vâjâială nemaiauzită şi nemaiîntâlnită. Eram pe bicicletă ca Sisif, mişcam picioarele, împingeam în pedale, dar întocmai ca bolovanul, trebuia s-o luăm mereu de la capăt.

Ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost faptul că Vlăduţ a fost mai mult ca niciodată receptiv la sfaturile pe care i le dădeam. A schimbat cu promptitudine vitezele, s-a ridicat în pedale când avea de urcat dealuri, a accelerat la maximum acolo unde a avut teren, a ţinut drumul cel mai drept, ce mai, a fost cel mai eficient şi silitor elev pe care l-aş fi putut avea în acea zi.

Spre sfârşit, când mai aveam câţiva kilometri până la final, l-a ajuns oboseala, care i-a erodat şi încrederea. A început să se vaite că nu mai poate, că el nu şi-a dorit deloc să participe la acest concurs, că mai bine stătea la joacă în parcul Morarilor etc. L-am încurajat şi i-am spus fix ce-şi dorea să audă: “Vlăduţ, după ce termini cursa îţi dau tableta şi îţi instalez Minecraft, jocul pe care ţi-l doreşti atât de mult!”. Atât i-a trebuit, s-a ridicat în pedale şi a sprintat :).

Mai aveam un kilometru, se auzeau zgomotele şi muzica de la finish, iar Vlăduţ a zis că vede în faţa ochilor numai biscuiţi, că le simte mirosul, că sunt mulţi şi gustoşi. Era terminat de oboseală şi de foame. A mâncat o caserolă întreagă de paste, mulţi biscuiţi, un sandwich cu pui şi pe urmă s-a calmat.