Azi am avut mari emoții, pentru că Vlăduț a participat la primul său concurs, Trikids Challenge 2012. A fost un concurs de duatlon, în care s-au alergat mai întâi 250 de metri, pe urmă s-a pedalat pe distanța de 1,2 km și, la sfârșit, s-au alergat încă 250 de metri.

Vlăduț e un mic leneș, și în plus, se demoralizează când este întrecut. Știam că la categoria lui de vârstă, 4-6 ani, vor fi înscriși mulți copii, mai mari decât el, mai iuți și mai puternici. La 4 ani şi 2 luni ai lui, Vlăduț era printre cei mai mici dintre concurenţi.  Aveam mari emoții pentru probele de alergare și timp de o săptămână i-am tot spus că este foarte important să nu abandoneze, să nu se oprească și să nu se lase descurajat dacă vede că este întrecut.

10,9,8……3,2,1, start!

Îmi bubuia inima în piept. După ce s-a dat startul am luat-o la fugă, pe arătură, să-l ajung pe Vlăduț din urmă și să-l încurajez. Îi promisesem că voi fi acolo și voi striga “Hai Vlăduț!”, așa cum m-a încurajat și el la concursul de la Mamaia.

L-am zărit, era cam leșinat. Am strigat la el cât am putut și l-am aplaudat. Parcă s-a mai înviorat. În fine, prima tură de alergare s-a terminat repede. Urma bicicleta, unde el este as. A intrat în țarcul de biciclete, dar acolo era haos. Erau mulți copii, care își căutau bicicletele, iar părinții urlau de pe margine. Nu aveam voie să intru în țarcul cu biciclete, așa că l-am urmărit de pe margine. A durat vreo 2 minute până i-au găsit bicicleta. El, săracul, nu mai ținea minte unde este. În fine, i-au găsit-o, până la urmă, dar când să plece, hais! unde e casca? Dispăruse casca! O lăsasem agăţată de bicicletă şi nu mai era nici urmă de ea. Au mai trecut vreo 3 minute, până la urmă a apărut casca din pământ, nu știu de unde, au găsit-o cei care supravegheau  ţarcul de biciclete. Când s-a urcat Vlăduţ pe bicicletă, plecaseră în cursă aproape toţi concurenţii.

Nu aveam voie să alerg alături de el pe traseu, așa că am luat-o pe arătură. Vlăduț pedala ca la plimbare, relaxat, fără niciun stres. E drept că traseul era deja extrem de aglomerat si nu mai avea pe unde să depăşească şi să găsească un culoar liber.  Eu, fierbeam, curgeau apele pe mine și strigam la el, gâfâind. A reuşit să depăşească câţiva întârziaţi  şi a început să meargă mai tare, pe urmă a lăsat-o iarăși moale. Nu înțelegeam de ce nu apăsa pedala de accelerație, pentru că în  parc vâjâie, pur și simplu.

Aș aprecia că la bicicletă a mers cam cu 60% din potențialul lui. Poate că dacă am fi mers în recunoaștere, pe traseu, înainte de concurs, s-ar fi simțit mult mai confortabil.

A doua probă de alergare a fost extenuantă pentru el. L-am văzut că nu mai avea oxigen. Am urlat, am strigat, am răgușit, până la urmă a venit finish line-ul și iată, Vlăduț  a terminat primul lui concurs. N-a ieșit ultimul, dar cred că este printre ultimii. Sunt foarte mândru  de el și în curând începem antrenamentele :).