Maratonul Olteniei 2014: Suferinţă la MTB, podium la alergare!

Weekendul trecut am dat curs invitaţiei din partea CEZ România de a participa la Maratonul Olteniei, un dublu concurs, de ciclism şi de trail running, organizat în Râmnicu Vâlcea.

Am fost cam sceptic înainte de a accepta propunerea, pentru că mă aflam pe teren nesigur. Traseul de mountain bike presupunea parcurgerea a 33 km – proba la care m-am înscris eu până la urmă -, cu o diferenţă de nivel de 970 de metri. Pentru necunoscători, aceste cifre nu înseamnă nimic. Pe hârtie ele sunt doar nişte simple numere, dar pentru cine a participat la Maratonul Vinului, spre exemplu, aceste cifre înseamnă suferinţă, muşchi încordaţi la maximum, epuizare, efort de voinţă şi tentaţia de a abandona. Ştiam ce înseamnă să urci, să urci şi iar să urci şi, când ai impresia că suferinţa se termină, surpriză, iar să urci!

Şi, după un astfel de efort, a doua zi să mai fiu în stare să alerg 11 km pe un traseu în mare parte comun cu cel de bicicletă? Adică iar să urc, numai că de data asta în alergare? Mai mult, nu participasem în viaţa mea la un concurs de trail running; habar nu aveam cum trebuie abordată o astfel de cursă, cum se va comporta corpul meu la căldură şi efort, dacă voi avea sau nu febră musculară după concursul de ciclism. Multe necunoscute, puţine informaţii certe. Şi totuşi m-am dus la Râmnicu Vâlcea, pentru că îmi plac provocările, pentru că doream să văd în ce formă fizică mă aflu după ce am alergat peste 200 km doar în luna august şi, recunosc, pentru că CEZ România mi-a asigurat o şedere mai mult decât confortabilă la hotelul Miraj, unde am fost tratat ca un fotbalist vedetă.

Maratonul Olteniei – concursul de mountain bike

Eram foarte calm înainte de start. Nu ştiam câţi concurenţi sunt înscrişi la proba de 33 km, nu aveam un obiectiv clar, singura mea dorinţă era să termin cursa onorabil şi să fiu apt şi pentru cursa de alergare de a doua zi. Aşa că, înainte de start,  m-am aşezat cuminte în spatele plutonului, cu gândul că oricum voi avea timp să fac câteva depăşiri în primii 2, 3 km, care erau pe şosea, prin Râmnicu Vâlcea, pe teren plat, iar 29er-ul Felt de la Moş Ion Roată avea să mă ajute în acest sens.

S-a plecat tare, cu escortă din partea poliţiei, se uita tot oraşul Râmnicu Vâlcea la noi. A fost fun. Am făcut câteva depăşiri şi m-am pregătit pentru greul ce urma să vină. Şi n-a întârziat! Înspre kilometrul 5 am dat piept cu monstrul. Nu se putea urca pe bicicletă, panta era foarte abruptă şi am împins la ea de mi-a ieşit pe nas. Şi măgădoaia de 29 e şi grea, nu glumă. Abia acum m-am prins şi am simţit şi eu din plin utilitatea crampoanelor la pantofii de ciclism pe care mi i-am cumpărat de la SportsDirect. Mă înfigeam foarte bine cu ei, aveam stabilitate, îmi ofereau un punct de sprijin solid în care să mă împing şi să continui urcuşul.

Pot să mă laud cu performanţa că nu m-am oprit deloc. Am continuat să urc, să urc, să urc, până când terenul mi-a permis să pedalez din nou. Sincer, au fost destule zone în care am coborât, dar dispăreau atât de repede că nici nu mi le amintesc. Iar de zonele plate nu prea apucai să te bucuri, pentru că până îţi venea suflul la normal terenul devenea din nou urcuş.

Eu sunt un tip masiv, iar singurul moment în care pot să fac depăşiri este atunci când terenul este plat. Doar atunci pot să-mi pun în valoare forţa brută pe care o am în copane, pe urcări sunt varză, atât pe lângă bicicletă, cât şi pe bicicletă, motiv pentru care am fost depăşit de foarte mulţi concurenţi. Ba, spre sfârşit m-a ajuns din urmă Alex Ciocan, care era înscris la tura lungă. Bine, vorbim de un sportiv de performanţă care mănâncă astfel de concursuri pe pâine prăjită, la micul dejun. În orice caz, l-am întrebat şi mi-a spus că au fost destule momentele în care s-a dat jos de pe bicicletă, chiar şi pe coborârile mai periculoase.

Iar de coborâri nu m-am putut bucura prea mult pentru că mi s-au părut, în multe locuri, foarte periculoase. Ca şi urcările, erau foarte abrupte, iar de multe ori terenul era nesigur, plin de bolovani, grohotiş în care cauciucul derapa. O secundă dacă nu erai atent picai. Şi apropos de căzături, fac o scurtă paranteză. Aţi observat până acum cât de eficient se orientează fotografii la concursurile de ciclism, că se poziţionează să tragă cadre fix în locurile cele mai periculoase, unde este foarte probabil să faci cunoştinţă cu solul? Au ei aşa un feeling de hienă, un simţ aparte. Fix într-un astfel de loc am căzut şi eu, pe o coborâre. L-am văzut pe fotograf de la distanţă şi m-am gândit că în zona aia trebuie să fiu extra precaut, să nu cumva să mă prindă cu ruşinea. Şi, ghiciţi ce? Am căzut! Deşi coboram încet, mi-a fugit brusc roata din faţă şi m-am dus cu mâinile înainte. Nu ştiu cum de mi s-au desprins pantofii de pedalele SPD, dar s-au desprins, şi am amortizat căzătura cu palmele, care nu mi-au putut susţine greutatea şi au cedat locul coatelor. Şi când te loveşti cu cotul de ceva foarte tare îţi merge până la inimă. Încă mă mai doare osul, am făcut şi buba, dar am trecut rapid peste neplăcutul moment.

Ca o primă concluzie, Maratonul Olteniei nu este un concurs pentru biciclete de tip 29er, nu este un concurs pentru biciclişti masivi, ca mine, şi nu este un concurs pentru cei care nu au condiţie fizică foarte bună. Vorbesc serios. La un moment dat, spre sfârşit, l-am văzut pe un puşti care stătea întins pe spate, cu bicicleta prăbuşită lângă el. M-am speriat, am crezut că leşinase sau ceva de genul ăsta. Fusese doborât de  crampe musculare.

Am înţeles că unii concurenţi au avut probleme cu orientarea în traseu, că n-au mai văzut semnele şi că s-au rătăcit. N-a fost cazul meu. Eu n-am ce să le reproşez organizatorilor din acest punct de vedere. Ba chiar mi s-a părut că benzile de orientare erau prea dese şi am avut impresia că s-a făcut exces de zel.

Mi-ar fi plăcut însă să fie mai mulţi fotografi pe traseu, care să imortalizeze vitejia noastră, a concurenţilor. Eu nu m-am regăsit în nicio fotografie, aşa că n-am cu ce să vă dovedesc cât de greu mi-a fost, trebuie să mă credeţi pe cuvânt.

Am terminat cursa după 2h53′ şi m-am clasat pe locul 23 din 81 în clasamentul general şi pe locul 11 din 27 la categoria de vârstă 30-39 de ani.

Maratonul Olteniei – concursul de alergare

Din fericire, n-am făcut febră musculară deloc după cursa de ciclism, chiar dacă am uitat să iau plicuţelele cu magneziu înainte de concurs. Apropos, la concursuri am folosit o chestie care se numeşte Anti Cârcel, iar la Maratonul Olteniei mi-am cumpărat Maxi Mag, despre care farmacista mi-a spus că are cea mai mare concentraţie de magneziu (375 mg). E praf efervescent şi se ia un plic pe zi. Eu am luat unul seara, înainte de concurs şi în dimineaţa concursului. N-am avut nici cea mai mică crampă musculară la concursul de alergare.

Ca şi la ciclism, la proba de alergare s-a plecat foarte tare. Probabil că toţi studiaseră traseul şi văzuseră că se poate băga gonetă în primul kilometru, după care începe urcarea, mai uşor în următorii doi kilometri şi mult mai accentuat pe la kilometrul 4.

La alergare am plecat un pic mai din faţă şi în primul kilometru am şi depăşit câţiva concurenţi. M-am gândit să trag tare pentru că oricum pe urcare urma să fiu depăşit. Am fost surprins să văd că primul kilometru l-am făcut în 04:10. La antrenamente nu prea îmi iese timpul ăsta, dar probabil că adrenalina dată de concurs mi-a pompat energie în picioare.

Cel mai greu mi-a fost la kilometrul 4, pe un povârniş atât de abrupt încât dacă te aplecai un pic în faţă atingeai solul cu mâinile. Am mers cuminte, fără să forţez, să nu fac risipă inutilă de energie. N-aveam ce să fac decât să aştept să se termine urcarea. Până când am început kilometrul 5 mi-am terminat sticla de jumătate de litru cu apă şi glucoză, pe care o ţineam în mână şi care mă cam incomoda. Pe urmă, eliberat, am început să dau drumul la picioare şi să alerg ceva mai relaxat.

Mi-a plăcut faptul că o mare parte din traseu a fost prin pădure unde era umbră. După ce am depăşit momentul psihologic al kilometrului 4, pe care l-am făcut în 12 minute, a mai fost o porţiune greuţă pe la kilometrul 7, pe care l-am făcut în 07:32. În rest, a fost mai mult coborâre, presărată cu mici urcări.

A trebuit să particip la Maratonul Olteniei ca să-mi dau seama cât de importante sunt încălţările la un concurs de trail running. Am rămas super încântat de cum s-au comportat ale mele, Salomon XR Mission, mai ales pe coborâri, care erau foarte abrupte. Pe aceste porţiuni am mărit cu încredere pasul şi am dat drumul la picioare, pentru că pur şi simplu nu derapam absolut deloc. Acolo unde puneam piciorul, acolo şi rămânea. Au o aderenţă incredibilă şi vă spun, fără să exagerez, îşi merită toţi banii.

Nu prea am fost depăşit pe traseu şi de pe la kilometrul 5 n-am mai văzut pe nimeni în urma mea. În astfel de momente nu poţi decât să te întrebi dacă nu cumva eşti ultimul, pentru că ştii foarte bine că în faţa ta sunt deja mulţi alergători. La un moment dat am fost ajuns din urmă de către cel care avea să obţină locul 3 la categoria de vârstă 19-29 de ani. Mă depăşea pe urcări, dar de fiecare dată îl ajungeam din urmă pe coborâri. Am stat împreună până în ultimii doi kilometri din traseu când, pe coborâre, am dat atacul final şi m-am distanţat de el definitiv. Uitându-mă ulterior pe clasamente, am văzut că i-am dat o diferenţă de vreo două minute.

M-am clasat pe locul 10 din 34 în clasamentul general masculin şi pe locul 3 din 11 la categoria de vârstă 30-39. Am urcat pe podium! Încă nu mi-am revenit din starea de euforie şi încă nu-mi vine să cred că am reuşit această poziţionare. Sper că sunt pe drumul cel bun şi, de ce nu, sper să repet figura la Maratonul Olteniei şi anul viitor, poate chiar mai bine de atât, dacă mai slăbesc. Apropos de greutate, am reuşit să cobor sub 90 kg!