Ieri am primit botezul într-un concurs de ciclism pe şosea, la Road Grand Tour, Cursa Campionilor, organizat de către Alex Ciocan în jurul Casei Poporului. Încă sunt şocat şi încerc să înţeleg ce naiba s-a întâmplat acolo.

Ştiam că acest concurs va atrage toată crema ciclismului românesc, cu Eduard Grosu (care a şi câştigat) şi Andrei Nechita în frunte, cu amatori super bine pregătiţi, care le suflă în ceafă profesioniştilor, şi cu toate astea nu mi-am imaginat că voi fi o râmă pe traseu, un Nedelcu Melcu ale cărui şanse de clasare în primii 10 ar fi existat doar dacă se făcea un clasament în funcţie de greutate. Aş fi luat şi eu ceva probabil la +90, dar aşa a trebuit să mă mulţumesc cu locul 41 din 76 la categoria mea de vârstă, 30-39 de ani.

A fost o cursă fantastică, unde am avut ocazia să-i văd la lucru pe cei mai buni – şi i-am tot văzut, pentru că circuitul avea în jur de 3 km, iar ei m-au depăşit de nenumărate ori. De fiecare dată când treceau pe lângă mine ca un tren de mare viteză, mă simţeam mic şi nesemnificativ în această lume, un ţăran printre samurai.

Cum s-au desfăşurat ostilităţile

Trebuia să pedalăm în jurul Casei Poporului timp de 90 de minute, după care se mai făcea încă un tur în plus şi cine venea primul era câştigătorul. Eduard Grosu a luat locul 1, după ce a parcurs 23 de tururi, în 1:40:09. Asta înseamnă că Eduard a parcurs în jur de 70 km. Ca să vă faceţi o idee în ce galaxie se află Eduard, care a participat anul acesta în Turul Italiei, eu am făcut 55,16 km în 1h:38m.

Am ajuns la faţa locului mai devreme cu o oră şi am dat câteva ture pe traseu, rulaj fin, să mă încălzesc. Pe urmă, la start, m-am aşezat în coada plutonului. Era primul meu concurs de acest profil, ştiam că sunt un amator de mijlocul clasamentului şi nu aveam de gând să încurc pe nimeni sau să provoc vreun accident.

Primul tur a fost de acomodare, de tampon, nu s-a luat în considerare în cadrul concursului. S-a mers în sensul invers al acelor de ceasornic, cu urcarea pe la Mariott. La primul tur urcarea a fost aglomerată, sugrumată, dar pe urmă cicliştii s-au răsfirat pe traseu şi a fost liber peste tot.

După primii şapte kilometri, în timp ce eu scuipam flăcări şi transpiram acid, m-a ajuns prima oară Eduard Grosu. A trecut pe lângă mine ca paloşul lui Făt Frumos, aruncat cu multe zile în urmă. Am trăit fix aceeaşi senzaţie pe care am avut-o cu ani în urmă, când eram mic şi jucam şah cu fratele meu. El juca fără turnuri şi m-a făcut mat la scurt timp după ce a început partida. După vreun minut a trecut val vârtej şi plutonul următoritor, cu roţile bâzâind ameninţător ca un roi de albine rămas fără stup. Şi au tot trecut pe lângă mine, grupuri, grupuri. Am reuşit să mă lipesc şi eu de câteva dintre ele, dar de fiecare dată rămâneam în urmă pe urcare.

Urcarea, mama ei de urcare, m-a omorât!

Urăsc urcările! Prima am dovedit-o cu 34 km/h. Wow, tare, nu? A doua 30 km/h, a treia 25km/h, a patra 21km/h. Aici am avut şi o mică problemă. Mi-a intrat o albină sau viespe în cască. Am simţit-o bâzâind şi zbătându-se să iasă de-acolo, fără succes. Mi s-a făcut pielea găină instantaneu, mi-am dat casca jos şi a zburat nemernica, fără să mă fi înţepat (poate o fi fost muscă, dar eu mi-am imaginat ce era mai rău). Cum să prind însă casca la loc, fără să mă opresc? Eram pe urcare şi nu sunt în stare să pedalez astfel fără să ţin mâinile pe ghidon. Aşa că am oprit, mi-am prins-o la loc şi am plecat mai departe.

Cu fiecare urcare eram tot mai lent, tot mai chinuit, tot mai stors de vlagă. Nu am reuşit să iez din zona 18-23 km/h la deal, până la sfârşitul cursei, iar meseriaşii intrau cu peste 40 km/h pe panta aia nenorocită! Eram ca o frunză în bătaia vântului faţă de ei.

Coborârile erau o binecuvântare! Şi cu timpul parcă erau din ce în ce mai scurte!

O mare problemă pe care am avut-o la Cursa Campionilor a fost lipsa de apă. Am avut la mine un bidon de 750 ml cu Isostar şi încă o sticlă de jumătate cu băutură izotonică, dar nu mi-au fost de ajuns şi ultimele 30 de minute am mers cu rezervorul gol. Îmi era atât de sete încât m-am gândit serios să mă opresc pe marginea drumului şi să-mi lipesc gura de una dintre ţâşnitorile care udau gazonul.

Rezumat

Am înţeles pe pielea mea, în sfârşit, ce înseamnă ciclismul de şosea. Înseamnă mii de kilometri rulaţi pe şosea, înseamnă sute de ore de muncă, înseamnă dedicaţie, înseamnă alimentaţie, înseamnă kilograme cât mai puţine şi, hai să zicem, înseamnă şi o bicicletă bună, dar probabil că asta contează cel mai puţin la nivelul meu de amator.

Au crescut mult în ochii mei cicliştii profesionişti şi îmi dau seama cât de greu este sportul pe care îl practică şi la ce nivel au ajuns ei. Jos pălăria!, mai ales că în România nu prea se poate trăi din ciclism şi trebuie să vii cu bani de acasă dacă vrei să rezişti.

Pentru mine a fost una dintre cele mai grele curse la care am participat, epuizantă. Am dat tot ce-am avut şi mă ambiţionez ca la anul să fiu mult mai bun.