Duminică dimineaţă pedalam agale către locul de start de la Prima Evadare 2017 şi fluieram relaxat, vremea era însorită, nu bătea vântul, străzile Bucureştiului erau pustii, iar eu mă simţeam mai încrezător ca niciodată. Mă îndreptam către cel mai mare concurs MTB din România, la care particip din 2010 încoace (doar prima ediţie am ratat-o) şi aveam planuri măreţe: să trec linia de finish între primii 100 de concurenţi. Acesta a fost şi rămâne scopul vieţii mele la Prima Evadare, să primesc tricoul acela special însemnat, care certifică că am fost printre cei mai buni 100 de ciclişti. Ar fi ca şi cum aş câştiga un tricou distinctiv în Turul Franţei, păstrând, fireşte, proporţiile.

Traseu mai scurt decât anul trecut

Prima Evadare a avut anul acesta un traseu mai scurt, în loc de 55 de kilometri au fost 50; organizatorii au ales traseul de avarie, cel pentru timp ploios, din dorinţa de a evita haosul ce s-a creat anul trecut, când pe kilometri întregi nu s-a putut pedala din cauza noroiului şi sute de oameni au rămas frustraţi din cauza condiţiilor vitrege.

Şi anul acesta a fost noroi, ba chiar din belşug, dar traseul a fost ales în aşa fel încât să permită pedalarea. S-a muncit din greu pentru amenajarea lui, au fost pietruite zone extinse, s-a intrat cu utilaje, s-a tasat pământul şi s-au amenajat poteci alternative, care să ocolească zonele inundate din pădure.

Eu am apreciat efortul logistic, pentru că, spre deosebire de anul trecut, când am fost nevoit să fac push bike la greu, la ediţia de anul acesta am stat 100% pe bicicletă, chiar dacă în unele zone am înaintat anevoios. În cea mai mare parte a lui, traseul a fost unul de viteză, pe gustul meu.

S-a mers mult mai tare decât în 2016

Anul trecut s-a câştigat în 02:17:17 pe distanţa de 55 km. Asta înseamnă o viteză medie de aproximativ 24 km/h, iar la ediţia de duminică, Vlad Dascălu a trecut primul linia de finish după după 1:39:18.20, iar pe distanţa de 50 km înseamnă că a avut o viteză medie de30,2 km/h.

Am tras din greu anul trecut, dar tot am venit la două ore faţă de primul sosit, având o viteză medie jalnică, de aproape 13km/h. Şi anul acesta am trecut linia de finish mult după ce trecuse câştigătorul, mai precis la o oră. Am avut o medie de aproape 19km/h.

S-a plecat tare încă de la start, mai ales că primii doi, trei kilometri au fost pe asfalt. Nu-mi venea să cred, pedalam cu peste 40 km/h şi totuşi eram depăşit prin toate părţile! Aveam senzaţia că pedalez în reluare, m-a luat prin surprindere nivelul bun al celor din faţă. Anul acesta am avut alocat numărul 148, ceea ce mi-a permis să iau startul chiar din primele rânduri ale amatorilor (primii au fost poziţionaţi cei de la categoria Elite) şi, din păcate, nu mi-am respectat statutul.

Pe măsură ce au început să treacă kilometrii, am început şi eu, timid, să mai depăşesc pe ici, pe colo, dar nu aşa cum mi-aş fi dorit, într-un rimt care să-mi permită să ajung în primii 100.

O pană ce mi-a năruit speranţele

Până la palatul Ghica n-am avut nicio problemă tehnică şi nici n-am căzut, reuşind să pedalez constant şi să mă hidratez, eram cât de cât în grafic. La palat am auzit pe cineva strigând să trag tare că sunt aproape de primii 100. Nu ştiu cât de adevărat era, dar mi-a prins bine încurajarea şi m-a îndârjit să recuperez poziţii. Concurenţii din faţa mea apăreau tot mai răzleţ, semn că înaintam spre vârf.

Şi a venit greu digerabilul moment de la km 30, când am simţit că dau din ce în ce mai greu la pedale. M-am uitat la roata din spate, mi s-a părut cam lăsată, iar după încă vreo 200 de metri pedalaţi a devenit certitudine: făcusem pană. N-am tubeless, n-am avut nici camercă cu lichid antipană în ea. Aveam o cameră de rezervă, cu ea a trebuit să mă descurc. Mi s-a părut că au trecut 100 de ani până ce am reuşit să scot camera găurită – aveam un ţepişor în cauciuc. Aveam mâinile pline de noroi, îmi tremurau, nu nimeream levierele, eram plin de draci. Să fi trecut vreo 150-200 de concurenţi pe lângă mine cât timp am reparat pana? Posibil.

Cred că tot n-aş fi ieşit în primii 100

Trebuie să fiu fair play, chiar dacă nu aş fi făcut pană nu cred că aş fi ieşit în primii 100 de participanţi. Locul 100 a trecut linia de finish după 2:09:15. Ceasul meu Garmin este setat să intre în modul pause atunci când mă opresc şi, potrivit statisticilor înregistrate reiese că am fost în mişcare timp de 2:24:49. Prin urmare, aş fi fost la o diferenţă de 15 minute de locul 100.

Pe de altă parte, după ce m-am pus din nou în mişcare mi-a fost greu să încep să depăşesc imediat. S-a intrat în pădure, pe poteci înguste şi noroioase, unde era greu să-ţi ţii echilibrul, darămite să mai faci şi depăşiri. Şi mă cam răcisem, mi-am simţit picioarele greoaie, mi-am intrat în ritm mai greu, deşi cineva ar putea spune că m-am odihnit cât timp am schimbat camera.

Poate că aş fi fost aproape de locul 100, însă a trebuit să mă mulţumesc cu locul 329.

N-am avut cele mai bune roţi

Cred că am luat decizia corectă când am decis să nu montez cauciucuri de noroi pe bicicletă. Aş fi avut aderenţă mai bună în zonele mocirloase, dar pe asfalt şi teren pietruit aş fi fost tras înapoi. Pe de altă parte, am suferit în mocirlă pe cauciucurile standard cu care este echipată bicicleta mea, WTB Nano 2.1. Alunecam cu ele ca naiba, iar lipsa de aderenţa era completată de lipsa mea de tehnică. Mă crispez, sunt greoi, nu găsesc cele mai bune trase. Am luat vreo trei căzături pe noroi, nimic serios, m-am ridicat imediat, bicicleta nu a păţit nimic, dar fiecare căzătură te trage înapoi, te consumă şi te demoralizează.

Baie în lac şi întoarcere la Bucureşti pe bicicletă

După ce am terminat Prima Evadare am profitat de ziua superbă şi de faptul că apa din lac era perfectă pentru scăldat. Eram plin de noroi, aveam slip pe mine, aşa că am intrat în apă. A fost o baie chiar revigorantă. Şi pentru că erau nişte cozi kilometrice la spălat bicicletele, am curăţat bicicleta tot în lac folosindu-mă de un ciorap 🙂 (aveam schimburi uscate).

Am mâncat cele mai bune paste carbonara de care am avut parte în ultimul timp, m-am mai învârtit un pic prin zonă şi am luat-o din loc, spre Bucureşti. Mi-a părut rău că n-am căutat pe nimeni care să-mi dea nişte ulei de lanţ, am pedalat până acasă într-o scârţâială de-a dreptul enervantă.

Am ajuns acasă extenuat, în ziua aia pedalasem 111,28 km, dintre care 49,31 km fuseseră în regim de concurs.