Am fost super entuziasmat în 2012, când s-a anunţat primul concurs de triatlon din Capitală: Triathlon Challenge Bucureşti. Proba de înot ar fi trebuit să aibă loc în râul Dâmboviţa, cam pe unde e Biblioteca Naţională, ar fi fost o nebunie! Din păcate, n-a fost să fie, pentru că analizele de apă au ieşit dezastruoase, în urma unui eveniment neprevăzut.

La cât de greu este să organizezi orice în Bucureşti, Titans Triathlon a fost în primul rând un act de curaj din partea Bucharest Sport Club (BSC), care a reuşit să construiască un eveniment extrem de bine pus la punct, compus din trei zile consecutive de concursuri (11-13 august): vineri a fost Campionatul Naţional de Aquatlon, sâmbătă Campionatul Naţional de Triatlon pentru copii, iar duminică Campionatul Naţional de Triatlon pentru cadeţi, juniori, seniori, age group-eri şi ştafete.

Pentru cei care au deschis calculatoarele mai târziu, Titans Triathlon s-a desfăşurat în interiorul și în jurul Parcului Alexandru Ioan Cuza. Am avut de înotat 750 de metri în lacul IOR, de pedalat 20 km pe un traseu în formă de L, cu latura mare pe Liviu Rebreanu şi cu cea mică pe bulevardul Nicolae Grigorescu şi, în fine, de alergat 5 km prin parcul IOR.

Pentru că am tot fost întrebat, înainte, dar şi după eveniment: da, am înotat fără probleme în lacul IOR, nu mi-a apărut (deocamdată) nicio ciupercă, nu mi-a crescut vreo mână în plus, n-am păţit nimic.

Am avut totuşi o oarecare senzaţie de disconfort cu privire la acest lac. Apa este foarte mică, nu trece de piept (eu am 1,78 m), iar pe fundul lacului există un strat consistent de mâl moale, amestecat cu frunze şi alge, iar senzaţia pe care o ai când calci pe aşa ceva nu-i tocmai una plăcută. Şi încă o chestie, pe la mijlocul lacului m-am agăţat de nişte bălării în timp ce înotam. N-au fost multe şi nici nu pot spune că m-au împiedicat să înot, dar nici nu m-am omorât să le simt cu degetele în timp ce trăgeam cu braţele prin apă.

Am înotat greu, s-a văzut că n-am mai fost la antrenament de două săptămâni. Ca de obicei, am încercat să mă întind cât mai mult pe apă, m-am concentrat să fiu cât mai eficient, să nu dau aiurea din braţe, să nu mă sufoc. Mi-am simţit însă braţele grele, mi se tot puneau cârcei în talpi, nu prea am fost în apele mele.

Aveam de înotat două tururi ale unui triunghi imaginar format din balizele montate de organizatori pe apă. Am apreciat faptul că balizele erau pur şi simplu uriaşe, nu aveai cum să nu le vezi. Şi, cu toate astea, cu toate că am schimbat stilul craul cu bras de cel puţin 10 ori, pentru a mă orienta mai bine, tot am înotat în plus. Nu e prima oară când mi se întâmplă asta, mă enervează din ce în ce mai tare. Am înotat 250 de metri extra, aş fi putut ieşi mult mai repede din apă dacă prindeam trasa ideală.

Am ieşit gata obosit din apă, picioarele nu mă ascultau şi le simţeam ca nişte pietroaie. Această senzaţie s-a perpetuat şi la proba de ciclism, unde nu m-am regăsit absolut deloc. Aveam de parcurs opt tururi, iar la primul mi se părea că mă mişc în reluare. La următoarele am început să-mi mai revin, dar tot fără vlagă eram, tot greoi. Eram depăşit într-una şi nu reuşeam să mă lipesc de niciun trenuleţ.

La un moment dat a trecut pe lângă mine Vali Roşioară, care a şi câştigat locul 1 la amatori. “Hai în roata mea!”, mi-a spus. Am încercat să mă lipesc de el, dar n-am reuşit să-l urmez decât câteva sute de metri, mergea prea tare pentru mine.

Am terminat proba de bicicletă singur, fără să fi stat la vreo trenă, gândindu-mă cu groază că urmează să alerg cinci kilometri care vor fi un supliciu. Temerile s-au adeverit: n-am suferit niciodată atât de tare la alergare la un concurs de triatlon ca acum, la Titans Triathlon. Am alergat cu viteza melcului şi totuşi pulsul parcă se încăpăţână să nu scadă sub 165 bpm. Mă simţeam de parcă aveam două pietroaie legate de picioare. M-am oprit de nenumărate ori, mergeam până ajungea pulsul la 150, iar pe urmă reluam alergarea, însă nu treceau mai mult de 200 de metri şi iar începeam să gâfâi.

Mă mir că n-am ieşit pe ultimul loc!

M-am clasat pe locul 55 din 92 de participanţi, în clasamentul general, iar la categoria de vârstă 35-39 de ani am ieşit pe locul 20 din 24.

Feedback: ce mi-a plăcut

• locul: parcul IOR a fost o alegere mai mult decât inspirată!
• traseul de bicicletă: asfaltul a fost impecabil, fără gropi, cu doar câteva denivelări de la roţile autobuzelor, probabil în dreptul staţiei RATB.
• traseul de alergare şi voluntarii: au fost peste tot benzi de delimitare a traseului, jaloane şi voluntari extrem de vigilenţi, care îţi ofereau apă şi aveau grijă să nu intre trecătorii pe traseu. M-a ditrat o fetiţă care a fost extrem de dezamăgită că m-am oprit când am luat sticla de apă să beau, “nuuuu, nu te opriiiii, fugi, fugi!”, mi-a strigat.
• balizele la înot: mari cât casa, nu aveai cum să le ratezi, se vedeau din avion.
• kitul de participare: mi s-a părut foarte tare ideea de a oferi concurenţilor o cutie de plastic pe care s-o folosească în zona de tranziţie.

• Modul de desfăşurare: totul a fost foarte simplu şi intuitiv, n-am avut nevoie de nicio lămurire, nici de vreo şedinţă tehnică. Simplu ca bună ziua: două tururi la înot, opt la bicicletă şi trei la alergare. Cu excepţia lui Alexandru Ion, care s-ar fi clasat sigur pe podium dacă era atent, cred că toată lumea şi-a numărat corect numărul de bucle pe care trebuia să le parcurgă.
• M-a distrat premiul: la sfârşit am primit un premiu special din partea sponsorului principal al concursului, care a constat într-un pachet de cârnaţi, pe care era aplicată o etichetă cu numele meu :).
• Momentul startului: am apreciat că nouă, amatorilor, ni s-a dat întâietate. Am intrat în concurs dimineaţă, la ora 09, când era răcoare şi n-am suferit prea tare de căldură pe parcursul concursului. Cred că nu acelaşi lucru se poate spune despre sportivii de la Elite, pe care i-a prins prânzul în concurs, dar ei sunt mai puternici şi mai bine pregătiţi decât noi.

Feedback: ce ar putea fi îmbunătăţit

• Zona de tranziţie: mi s-a părut un pic cam înghesuită, cred că putea fi mai lată cu măcar un metru.
• Startul la înot: s-a plecat direct din apă, cu plecare decalată, mai întâi au pornit concurenţii până în 39 de ani, ulterior cei de peste 40 de ani. Măsura a fost luată pentru a se evita înghesuiala şi a funcţionat, n-am recepţionat palmele şi loviturile pe care sunt obişnuit să le încasez la un concurs de triatlon. Nu-mi este însă clar cum s-a făcut departajarea concurenţilor în clasament, pentru că a doua serie a intrat în proba de înot cu cel puţin un minut întârziere, iar cronometrul oficial a pornit o singură dată. Poate că celor de la 40 de ani în sus li s-a adăugat un minut extra la timpul oficial dar, în acest caz, ce l-ar fi putut împiedica pe un concurent de 40+ ani să ia startul în prima serie? N-a stat nimeni să verifice buletinele celor care au intrat în apă…Ideea este că dacă cineva ar fi vrut să trişeze un pic, ar fi putut s-o facă. Fiecare cu conştiinţa lui.
• Publicarea rezultatelor: am apreciat faptul că rezultatele au fost publicate la scurt timp după ce s-a terminat concursul, mi s-a părut însă greoaie parcurgerea lor în format .pdf. Eu sunt genul care sortează, vreau să văd unde sunt poziţionat în clasamentul general, pe urmă vreau să compar fiecare dintre probe, să văd cine a fost cel mai rapid, unde m-am situat eu. Dintr-un fişier .pdf nu poţi face asta. Există un fişier online cu clasamentul amatorilor, pe care l-a extras Zoli Herczec din pdf-ul oficial. Aşa ceva mi-aş fi dorit.

Cam atât, sper că voi participa şi anul viitor, la cea de-a doua ediţie a Titans Triathlon, când poate mă voi prezenta mai bine pregătit.