Ieri am fost suporter pentru Natalia, care a participat la un concurs de atletism pentru copii, la sala Lia Manoliu, unde a avut loc Cupa Începătorului.
Știți sala de atletism Lia Manoliu, nu? Nu are tribune, cele câteva rânduri de scaune de pe lângă pistă se ocupă imediat atunci când sunt competiții interne aici. E suficient să vină doar părinții copiilor și sala e plină ochi.
La fiecare concurs se generează un vacarm de nedescris, antrenori care țipă la copii și încearcă să le dea ultimele indicații, de parcă mai poți îngrășa porcul în ajun, părinți care urlă și ei să-i încurajeze, copii care aleargă haotic peste tot, care țipă și ei, la rândul lor, căci se plictisesc până le vine rândul la concurs.
Vă zic, după trei ore petrecute la o competiție pentru copii în sala de atletism Lia Manoliu te ia o mare durere de cap.
Dincolo de proasta organizare a acestor evenimente – sistemul de sonorizare este ca și inexistent, nu înțelege nimeni ce bălmăjește crainicul acolo – am remarcat următorul lucru: atletismul este un sport extrem de popular la noi.
Am văzut sute de copii sportivi, bine făcuți, într-o formă fizică extraordinară. Atletismul românesc nu duce lipsă de materie primă, încă are de unde să-și tragă seva.
Chiar dacă nu mai avem rezultate extraordinare la nivel internațional, există un potențial imens la nivel de copii, în sensul că avem pe cine crește pentru viitorul îndepărtat al acestui sport.
Cred că atletismul are nevoie de o viziune și de o investiție asemănătoare celei pe care a făcut-o Hagi la Viitorul. Are nevoie de bani, de răbdare, de viziune, de strategie. Asta ne lipsește.
O fi așa de greu pentru guvernanți să construiască una sau două săli de atletism în București?