07 iunie 2001

Nu mă întrebaţi unde sunt, că nu ştiu. Oraşul ăsta parcă nu există pe hartă sau nu l-am cautat eu bine. Tata, Tato, sau ceva asemănător. Oricum, au un lac nemaipomenit şi un camping pe mal, că nu m-am putut abţine să nu mă opresc să stau noaptea asta.

De dimineaţă când am părăsit Budapesta, am crezut că nu-i adevărat. Atâtea maşini pe cm2 (am zis centimetru nu metru) nu am văzut niciodată. Şi eu cu o bicicletă încărcată printre ele. Mai erau şi alţii cu bicle, dar erau de-ai casei, ştiau să ignore tot ce avea patru roţi şi să se bage cu curaj, eu mai timid, dar am reuşit să ies din aglomeraţie fără să lovesc pe nimeni.

Ziceam că în Ungaria este numai pustă, câmpie cu alte cuvinte, păi din Budapesta mai departe, trei sferturi din ziua de azi numai pe dealuri am fost. Coboram unul ca să urc două …

Mail-ul de ieri nu l-am citit după ce l-am scris, deci nu ştiu câtă melancolie filozofică era acolo, dar sunt şi stări din astea. Nu-mi vine să scriu prea mult despre ce văd, pentru că oricum le ştiţi de la tv, din călătoriile pe care le-aţi făcut sau din alte surse. Şi nu ştiu să scriu ca un cronicar din vechime despre cetăţi şi domniţe şi fapte de arme. Sunt doar gânduri şi trăiri născute din sutele de kilometri de drum în condiţii din cele mai diverse. Şi încă nu vă scriu chiar tot ce îmi trece prin cap. Oricum, dacă nu vă plac, trebuie să existe pe undeva un buton “delete” şi scăpaţi repede de mine.

Nu ştiu cum şi când o să vă scriu, pentru că internetul public este rar pe meleagurile astea. Dar mă gândesc la voi şi poate voi apela la porumbei călători.

Zile frumoase dragilor.

 

By Mihai Ionescu

Singurul român care a ajuns la Cercul Polar cu bicicleta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

This will close in 0 seconds