Allez, allez, courage! Cum a fost la Maratonul Paris

Francezii sunt săriți de pe fix, ăsta a fost primul gând pe care l-am avut sâmbătă seara, imediat după ce am luat startul la Maratonul Paris. Ar fi incorect să trag concluzii generale doar pentru că spectatorii care se aflau de o parte și de alta a rutei de alergare erau pur și simplu frenetici, dar asta am simțit.

În primul rând, erau foarte mulți și, mai mult, unul țipa cât zece oameni normali. M-am simțit ca în Turul Franței, doar că eroul eram chiar eu. Se urla, se fluiera, se chiuia, se cânta, era un vacarm de nedescris, un Babilon simfonic al vocilor umane.

Energia încurajărilor mi s-a părut inițial o energie descreierată, nu una canalizată, însă poate din cauză că nu am mai întâlnit o asemenea manifestare. La noi, în România, primești doar niște înjurături de la șoferii nemulțumiți de blocarea câtorva străzi, altfel cam alergi singur.

Mi s-a părut incredibil că au fost spectatori (mulți) de-a lungul întregului traseu, care a avut o singură buclă. 42 km am fost însoțit de strigăte neobosite și din tot acest iureș și amalgam de cuvinte strigate în toate limbile pământului cel mai des am auzit ”allez, allez, courage!”. Așa ceva nu se uită.

Cum a fost pe urmele lui Tamirat Tola

Tamirat Tola este etiopianul care a câștigat medalia de aur și a stabilit și un nou record olimpic. Cursa lui și a celorlalți alergători profesioniști a avut loc sâmbătă dimineața, pe 10 august. Am urmărit-o în direct, la televiziunea națională franceză.

Tamirat Tola și cu mine am alergat pe același traseu la Paris și cam aici se oprește orice asemănare între noi doi. Ah, ba nu, amândoi am trecut linia de finish și amândoi am stabilit un record, el unul olimpic, eu unul personal.

71 de alergători PRO au terminat cursa de la Paris, ultimul concurent fiind înregistrat cu 2h43min33s. Din păcate, 11 alergători nu au reușit să termine competiția, printre ei aflându-se și legenda Eliud Kipchoge.

Tamirat Tola a rupt banda câștigătorului după 2h6min26s, iar eu pe cea a recordului personal după 3h24min10s.

Spre deosebire de etiopian, eu am alergat într-o înghesuială cumplită. În sectorul startului meu nu aveai loc să arunci un ac, mă simțeam ca într-un stup de albine. Ca întotdeauna, înainte de momentul plecării m-au cuprins necesitățile fiziologice (alea ușoare), dar unde să mă descarc? Nu puteam înainta nici măcar un centimetru!

Am fost salvat de startul primului val, moment în care mulțimea a început să înainteze ca la pas mortuar. Undeva, chiar lângă gardul care delimita culoarul alergătorilor de strada principală, am zărit un sistem în stea de pisoare, fără pereți despărțitori, fără nimic care să-ți ofere intimitate. M-am poziționat acolo, cu miile de alergători care treceau pe lângă mine și cu băgători de seama cocoțați pe gard, care se uitau la noi, cei aflați în nevoie, și ne adresau aprecieri admirative (cred) în limba franceză. M-am gândit la vastele câmpuri spre care se uita Russell Crowe în Gladiatorul, la sfârșit, când moare. Asta m-a ajutat să mă eliberez, după care am pornit în alergare.

Tamirat Tola n-a avut parte de înghesuială la start, eu a trebuit să mă lupt și să fac slalom printre cei care își estimaseră cu prea mare entuziasm potențialul și se poziționaseră la start mult prea în față. Și așa s-a scurs primul kilometru, 4min47s. Ironic (sau nu), a fost kilometrul care mi-a prevestit și media finală.

Următorii 14 kilometri au fost oarecum constanți, cu un pace cuprins între 4:19 și 4:37/km. Variația a venit de la multiplele pasaje auto prin care am trecut și în care, e adevărat, coborai, dar însoțite întotdeauna de urcări lungi la ieșire. Alea mă cam scoteau din ritm, îmi ridicau pulsul și mă încetineau.

Însă nu pasajele auto m-au bulversat, ci urcările adevărate ce aveau să urmeze. Am găsit o analiză detaliată a traseului, care explică foarte bine urcările de la Maratonul Paris și care mi-a confirmat ce am și trăit pe pielea mea. De la kilometrul 15,8 până la 17,8 am avut parte de o urcare cu grad de înclinare de 4%. Chinul nu s-a terminat aici, la km 19,4 a fost o urcare lungă de 900 de metri cu grad de înclinare de 5%.

În apropierea kilometrului 30 au început din nou urcările. Am avut așa: între 28,7 și 29,3 au fost 600 de metri cu pantă de 10,5%. E adevărat, între 29,4 și 32,6 au fost 3.200 de metri de coborâre cu grad negativ de înclinare de 4,4%. De altfel, acolo am și înregistrat cei mai rapizi kilometri din toată cursa.

Probleme cu piele de găină

Cam după kilometrul 14 am început să simt niște tulburări sufletești la nivel abdominal. O frământare a început să-și facă loc crescendo, exact ca în Carmina Burana O Fortuna. Momentul culminant a avut loc la kilometrul 23. Eram deja disperat, mă uitam în stânga și în dreapta să găsesc un loc retras, dar nu exista nici măcar un centimetru unde să te ascunzi. Tot traseul era împrejmuit cu garduri unul lângă altul și spectatorii erau peste tot.

Am mulțumit Cerului când am zărit o toaletă ecologică, care mai era și liberă. Am intrat precipitat, mă luase deja cu frisoane. Gâfâiam din cauza pulsului ridicat, transpirația curgea șiroaie pe mine, iar în secunda doi după ce am intrat ușa a început să se zgâlțâie de la alții care încercau s-o deschidă.

O greșeală de începător

Unul dintre sfaturile pe care le-am primit și le-am transmis și eu mai departe novicilor a fost ”nu încerca lucruri noi la o cursă”. Aici ar putea intra multe, precum nu folosi pantofi de alergare noi, ci unii cu care ești obișnuit și care au fost rodați, nu mânca decât alimente care știi că nu-ți provoacă ”tulburări” sau nu folosi echipamente de alergare la prima purtare.

Cu două zile înainte să ajung la Paris m-am prezentat la magazinul SportGuru și mi-am cumpărat un maiou de alergare marca Compressport, care mi s-a părut ideal pentru cursa mea: elastic, lipit de corp, cu buzunare pentru provizii. Era un maiou de trail, special pentru a îndesa în el geluri și ce alte provizii mai ai nevoie.

Nu m-am gândit însă că dacă îl încarc prea mult voi avea de suferit. Am avut două flask-uri de 300, respectiv 250 ml (cu geluri), o fiolă de magneziu și încă un gel mai special, care să-mi dea o palmă după ceafă la sfârșit. Ei bine, tot acest balast a săltat în timpul alergării în sus și în jos, la stânga și la dreapta, iar fermoarul maioului a acționat din această cauză ca un rașpel.

Ultimii șapte kilometri au fost cei mai grei

După ce m-am chinuit cu urcările de la kilometrul 30 au urmat coborârile. La început, domoale, dar mai apoi agresive. Ori dădeai drumul la pas și accelerai la maximum, ori te înfrânai, dar puneai presiune mare pe cvadricepșii femurali, o senzație nu tocmai plăcută, mai ales în acea parte avansată a maratonului.

Am strâns din dinți și m-am aruncat înainte, lăsând gravitația să-și facă treaba. Am reușit cei mai rapizi kilometri din cursă, 4:07, respectiv 4:03 (km 32 și 33), după care traseul a început să se tempereze, pânâ când a ajuns relativ plat.

Au fost mici variații de nivel ale traseului, câteva curbe și ceva porțiuni de piatră cubică, fiecare m-a ros și mi-a mâncat din timp. În acel moment mă simțeam extrem de obosit, îmi terminasem nutriția, oricum nu mai aveam ce să fac, puteai să pompezi în mine și 10 Red Bulls că tot sfârșit m-aș fi simțit. Am continuat într-un ritm de croazieră, nerăbdător să termin cursa.

Pe ultimele sute de metri m-am activat puțin, atmosfera era incredibilă acolo, parcă erai împins de la spate de tot vacarmul creat de organizatori și spectatori.

Experiența contează, nu?

În condiții ideale probabil că aș fi reușit să-mi împlinesc obiectivul, dar până la urmă contează cu ce rămâi dintr-o astfel de experiență, ce înveți din ea și cum o integrezi în tine. Allez, allez, courage!

Mă încarc retroactiv cu energie după acest maraton. Mă simt privilegiat că mi s-a oferit șansa de a merge la Paris și de a concura acolo alături de peste 20.000 de oameni. Am rămas cu o stare de surescitare după această cursă, nerăbdător să am parte de o nouă provocare, motiv pentru care m-am înscris la prima ediție a semimaratonului de la Roma, care va avea loc în data de 20 octombrie 2024. Va fi la o săptămână după ce voi fi luat startul la Maratonul București – trebuie să am parte și de un maraton cu traseu plat, nu?

Cum am ajuns la Paris

Pentru cei care nu știu am câștigat un loc de participare prin intermediul companiei Samsung (unde lucrez), care a fost unul dintre sponsorii internaționali ai Jocurilor Olimpice. A existat un număr limitat de locuri de participare, iar departajarea s-a făcut în funcție de mai mulți factori, printre care s-a ținut cont și de curse alergate în ultimii doi ani. Am ajuns pe o listă scurtă și, cu puțin noroc, am fost selectat să particip din partea Samsung România la Maratonul de la Paris 2024.

M-am antrenat în mod special pentru cursa de la Paris încă din luna februarie, când am început să mă antrenez după un plan personalizat făcut la Unstoppable Sport Club de către Alex Diaconu. La începutul lunii ianuarie am fost la Unstoppable Performance Lab, unde am făcut mai multe testări, pentru a afla VO2Max-ul, zonele de puls cardiac, rata de transpirație, indicele de masă corporală și rata metabolică în repaus, iar planul primit a ținut cont de informațiile obținute.

Chiar așa, dacă aveți în plan curse de alergare sau de triatlon vă recomand cu cea mai mare încredere Unstoppable, unde există mai mulți antrenori cu mare experiență și certificări acreditate.

Mulțumiri speciale

În primul rând, sunt super recunoscător companiei Samsung, care m-a sprijinit în tot acest demers și mi-a asigurat tot ceea ce a ținut de logistica acestei experiențe: transport, cazare, masă, participarea la Maratonul de la Paris.

În al doilea rând, recunoștința mea se îndreaptă către Unstoppable Sport Club, care mi-a asigurat tot ceea ce ține de peformanța sportivă, analize, plan de antrenament și sfaturi, de fiecare dată când am avut nevoie.

Și mai trebuie să menționez producătorul Hoka și magazinul Infinity Run, prin intermediul cărora am obținut pantofii de alergare pentru antrenament și pentru cursă. La Maratonul Paris am alergat cu Hoka Rocket X2.

Următoarea cursă va fi Transfier, cea mai grea competiție de triatlon din România.