Îmi tot revine în minte un moment de la triatlonul Fără Asfalt, pe care trebuie să-l împărtăşesc, altfel o să mă bântuie tot concediul :).
Traseul pentru bicicletă a fost deosebit de greu din cauza noroiului care nu te lăsa nicicum să înaintezi dând la pedale. Trebuia să cari bicicleta în cârcă sau s-o împingi.
La un moment dat găsisem o porţiune cu iarbă, m-am urcat repede pe bicicletă şi am început să pedalez.
Pe lângă mine a trecut în viteză cineva, dar alergând pe lângă bicicletă. A dispărut în câteva secunde din raza mea vizuală şi n-am apucat să văd despre cine este vorba. Îmi zic “uau, trebuie să ai ceva rezistenţă să alergi în ritmul ăla”.
Îl ajung totuşi din urmă pe respectivul, care între timp se urcase pe bicicletă.
Dar iată că iar se dă jos de pe bicicletă şi începe să alerge. Era într-o stare maximă de alertă, avea o căutătură anume, o disperare să găsească porţiunea optimă pentru unde să treacă.
Când mă uit mai atent la el, era în picioarele goale!
Ştie oricine că e foarte greu să faci un traseu de MTB noroios cu încălţări obişnuite în picioare, fără pedale SPD, pentru că îţi alunecă piciorul, nu ai stabilitate, nu stăpâneşti bicicleta. Dar s-o conduci în picioarele goale, pare nebunie curată.
Iar el nu numai că mergea în picioarele goale pe bicicletă, dar şi alerga în picioarele goale, pe un traseu care numai moale şi gingaş nu era, plin de bolovăniş şi tot felul de chestii ascuţite.
Concurentul respectiv era Ciprian Bălănescu, favorit la câştigarea primului loc, pe care l-a ratat la mustaţă.
L-am întrebat după cursă cum de-a putut să meargă desculţ. Mi-a spus, zâmbind, că a fost ok (auzi, a fost ok!) şi că s-a tăiat un pic dar nu-i nicio problemă.
Respect!