Tot în 2 Mai sunt 🙂
Ieri m-am întâlnit din nou cu Nicolescu, fostul vicecampion naţional la înot spate. S-a întâmplat de dimineaţă, la prima oră.
A intrat în apă şi mi-a arătat câteva mişcări din stilul de înot pe care mi l-a recomandat pentru proba de triatlon. I-a luat mult să se obişnuiască cu apa, vreo jumătate de oră.
Mi-a arătat cum înoată. Am rămas mut. După câteva mişcări de braţe aproape că-l pierdusem din vedere. Naturaleţea şi uşurinţa cu care înainte prin apă m-au fermecat. Şi farrmecul a rămas viu când, după ce a ieşit din mare, a continuat să-mi povestească despre înot, despre apă, despre râuri repezi contra cărora înota, despre soţia sa pe care a învăţat-o să înoate la 25 de ani.
Pe oriunde ar fi luat-o ajungea invariabil la acelaşi subiect: înotul.
Am fost curios ce a făcut în viaţă, din ce şi-a câştigat pâinea. Am aflat că a fost medic veterinar şi că în Turnul Măgurele era cam singurul medic care se încumeta să facă cezariene la animale.
A rămas că ne întâlnim şi după-amiază, dar n-a mai apărut. Am rămas cu un aer de melancolie, pentru că mi se părea că-l cunosc pe om de-o viaţă şi pentru că mi-a dat senzaţia că, măcar şi timp de câteva minute, am avut un antrenor la înot.
