Brașov Triathlon, concursul unde am crezut că mor

Nu-mi doream decât să termin cu bine concursul International Metropolitan Triathlon Brasov, pe care o să-l numesc, pur și simplu, Brașov Triathlon, că-i mai scurt.

Să termin cu bine însemna, de fapt, să fiu în stare să duc concursul până la capăt, în timp regulamentar,  fără să abandonez.

După trei luni de pauză aproape totală, din cauza spatelui, eram conștient că nu voi face mare brânză. Știam că nici greutatea nu-mi va fi un aliat și faptul că am peste 95 de kg mă va trage mult în jos.

Și totuși, mi-am dorit foarte mult să fac un triatlon olimpic, mai ales pentru că, anul trecut, la Mamaia, nu s-a putut înota, concursul transformându-se într-un duatlon olimpic, dacă pot să-i spun așa.

Multe emoții

În ziua concursului m-am trezit la ora 04.45. Pe întuneric, aproape cu ochii închiși și într-o stare de semisomnambulism, mi-am pregătit echipamentul, gelurile și băutura energizantă. M-am străduit să fiu cât mai silențios, să nu-i trezesc pe copii și pe Ioana. Au venit cu mine la munte să-mi facă galerie și să ne bucurăm, după concurs, de câteva zile de munte.

La ora 05.00 am ieșit pe ușă. Trebuia să ajung din Predeal în Brașov,  de unde urma să mă ia cu mașina Bogdan Ioniță, care mi-a și adus bicicleta de la București, motiv pentru care-i mulțumesc și pe această cale.

Pe stradă nu era țipenie de om. Nu se auzea nimic, nici măcar vreun lătrat de câine, care s-ar fi putut trezi la auzul pașilor mei grăbiți. Am ajuns în gara din Predeal mai devreme cu o oră. Afară era încă noapte și era incredibil de frig. Noroc că mi-am luat pe mine haina de ciclist pentru iarnă, cumpărată de la Lidl.

Mi-am pierdut vremea pe Facebook și am băut două ciocolate fierbinți de la automatul din gara Predeal. În afară de mine, în gară mai erau doi aurolaci, care dormeau duși. Operatoarea nu era la ghișeu, probabil dormea și ea. A apărut cu un sfert de oră înainte să vină trenul care, spre fericirea mea, nu a avut întârziere.

La 07.15 eram în Brașov, de unde m-a preluat Bogdan, care mai era împreună cu Mihai Guia. AM pornit la drum și în curând eram aproape de locul în care trebuia să ne parcăm bicicletele și echipamentul. Am și tras o fotografie, pentru eternitate.

Un start nereușit

Proba de înot, prima din cadrul concursului, a avut loc într-un lac care se afla la 1 km față de locul în care erau parcate bicicletele. Practic, după ce terminai de înotat trebuia să alergi spre rastelul de biciclete.

Mi-am lăsat pantofii de alergare la marginea lacului și m-am îndreptat, în picioarele goale, spre celălalt capăt, de unde urma să luăm startul. Aveam de făcut trei ture (1.500 de metri).

Înainte de start am intrat un pic în apă să mă obișnuiesc cu ea și să fac mai câteva mișcări de încălzire. Am constat că ochelarii de înot iau apă la bord, în mod special la ochiul drept. Îi scot, să-i aranjez/reglez, când îl aud pe Tudor Buțu care anunța la portavoce că în 10 secunde se dă startul.

Auci! Înot repede spre mal, montez ochelarii în grabă și aștept semnalul. Am stat la urmă, pentru că știam că sunt slab la înot și nici nu doream să fiu lovit de zeloși. Am luat-o cătinel. Costumul de neopren mă cam strângea și mi-am pierdut repede suflul. Am trecut pe stilul bras, să-mi reglez pulsul. Între timp, ochelarii s-au umplut cu apă și, colac peste pupăză, s-au mai și aburit. Mai mult intuiam pe unde înot, decât să văd ceva în fața mea.

Am parcurs proba de înot alternând între stilurile craul și bras. La rezultate apar cu timpul de 42:01, adică proba de înot și tranziția aferentă – alergare până la bicicletă 1 km, dat jos neoprenul, pus încălțările de bicicletă, tricoul de ciclism, că la costumul de triatlon n-aveam buzunar la spate, înghițit un gel, luat mai multe guri de apă cu lămâie.

Proba de ciclism, agonie și extaz

Știam că la proba de ciclism voi avea de înfruntat niște urcări, pe o distanță de aproximativ 10 km. Eram însă încrezător că le voi face față, mai ales că sunt trecut prin toate edițiile de la Maratonul Vinului, concurs de mountain bike renumit pentru urcările dure.

N-am știut însă că voi ajunge în situația de a-mi dori să nu mă fi născut, să dispară totul, bicicleta, drumul, concurenții. N-am știut că voi mai avea un pic și-mi voi da duhul acolo.

Am început proba de ciclism ușor. Îl văzusem pe Silviu Martin, care a terminat proba de înot cam în același timp cu mine și mă gândeam că poate ar fi bine să mă țin de roata lui. S-a schimbat însă mai repede, de la înot, și dus a fost. Nu l-am mai prins.

Am început însă să fac schimb de trenă cu un tip care mergea pe mountain bike, dar avea roți subțiri. După vreo 5-10 km am fost ajunși din urmă de cineva care avea un costum pe care scria Sportul pentru tine. Mergea mai tare decât mine și m-am ținut după roata lui. Am încercat să-l ajut, de câteva ori, să mai trec și eu la trenă, dar nu mă lasa mai mult de 10 secunde. Nu-i convenea, probabil, că mergeam prea încet pentru gustul lui.

Primii 21 de km au fost ok, am mers bine, zic eu. Am parcurs 20 km în 36 de minute. Pe urmă, după ce am trecut de Râșnov, spre Poiana Brașov, a început calvarul.

Urcarea m-a terminat, n-am reușit să mă mai țin după nimeni. Am avut momente în care îmi venea să mă dau jos de pe bicicletă. Îmi venea să urlu, dar oricum n-aș mai fi avut putere și pentru asta.

Porțiunea de urcare de la Brașov Triathlon a fost Mont Ventoux-ul meu. Începusem să vorbesc singur, la un moment dat.

Ce-ar spune Alex Ciocan, grăsanule, dacă te-ar vedea în halul ăsta? L-ai mai și provocat la întrecere, în stilul ăsta o să te bată călare și pe o trotinetă

Soarele îmi storcea fărâmele de energie pe care le mai aveam. Noroc că nu m-au luat crampele pe urcare, că acolo rămâneam. Am băut  apă cu lămâie la fiecare 15 minute. În focul cursei, am cam uitat să mai iau și geluri, la care oricum nu-mi stătea gândul pentru că mi s-au părut prea grețoase.

Coborârea a fost magnifică

După ce s-a terminat nenorocita de urcare, a venit răsplata: coborârea pe drumul șerpuit spre Brașov, din Poiana Brașov. A fost magnific. Ce minte diabolică a creat traseul Brașov Triathlon!

După ce am îndurat toate caznele iadului, m-au luat îngerii, mi-au făcut masaj, mi-au dat să beau, mi-au cântat, m-au făcut fericit. Asta a fost coborârea aia pentru mine.

Și, sublim, nicio mașină nu se afla pe drumul ăla. Circulația a fost restricționată, șoseaua a aparținut doar bicicliștilor. Mi-am dat drumul la vale ca niciodată. Au fost cei mai frumoși nouă kilometri din viața mea!

Uitați aici profilul traseului de ciclism:

Am înregistrat fără primii doi kilometri, pentru că am uitat să dau drumul la ceas.

Alergarea, târâș-grăpiș

La alergare am fost praf. Nu mai aveam energie deloc. M-au apucat și crampele.  Pe urcări mai mult mergeam decât alergam. Încurajările cunoscuților se auzeau undeva departe, într-o altă lume.

Prea multe nu sunt de spus despre această probă. Am încercat să-mi blochez toate gândurile  și să nu mă gândesc la nimic. Orice gând îmi provoca suferință. Orice gând însemna o bruscă conștientizare a stării în care mă aflu, moment în care mi se amplificau toate chinurile.

Totuși, spre sfârșit, când mai aveam vreo 500 de metri, am văzut pe cineva care, ca și mine, părea că se târăște. Am dat atacul, nemilos, și l-am depășit în alergare. Nu m-am uitat înapoi și nici n-am fost ajuns până la finish. Bătusem și eu pe cineva.

Profilul cursei de alergare:

 Vreau și la anul!

Bineînțeles că vreau și la anul la Brașov Triathlon! Voi fi mai antrenat, mai ușor, mai bun. Anul acesta m-am clasat pe locul 94 din 138, la general. În clasamentul în funcție de categoria de vârstă am venit pe 40 din 64.

Cu ce m-au cucerit organizatorii

La sfârșit, când mai aveam puțn și mă scurgeam pe asfaltul Brașovului, oaza pe care au creat-o organizatorii Brașov Triathlon m-a readus la viață. Este vorba despre camera de rehidratare. Erau acolo mere, banane, apă, băutură isotonică, dar cireașa de pe tort au fost pepenii.

N-am mâncat în viața mea pepeni mai buni ca la Brașov Triathlon. Erau dulci și plini de zeamă, răcoritori, mană cerească. Cred că am mâncat mai mult de un pepene! Nu mă mai puteam opri, pur și simplu.