Nu prea mai am emoţii înaintea unui concurs, iar asta nu mi se întâmplă din cauza faptului că sunt nepăsător. Nu, emoţia necunoscutului s-a transformat, încet, încet, într-o emoţie a nerăbdării.
Adversarii mei nu mai sunt necunoscuţi, au dispărut momentele de nesiguranţă, ştiu foarte bine la ce să mă aştept înaintea unui concurs, ştiu cât m-am antrenat şi ştiu cât pot. Cu alte cuvinte, sunt calm. E o siguranţă care îmi place. Rezultatul concursului depinde doar de mine. Ca un şahist profesionist, am studiat cu trei, patru paşi înainte strategiile şi m-am asigurat că nu voi avea parte de surprize.
Plouă? Nu-i nimic, nu mă va ploua doar pe mine. Sunt multe urcări? La fel ca şi mine, ceilalţi alergători sau ciclişti vor avea de urcat.
E o situaţie nouă pentru mine, pe care am început s-o gust abia de anul acesta, în care am avut până acum cel mai mare volum de antrenamente.
Şi încă ceva. Mă concentrez mult mai bine asupra a ceea ce am de făcut. Am renunţat la muzică, îmi calculez paşii, îmi număr secundele, sunt o maşină. Şi mâine, la Wings for Life WorldRun, sper să fiu un robot eficient, care să-şi ducă la îndeplinirea misiunea pentru care a fost construit: 30 km până să mă prindă maşina de finiş.
