Acasă Ciclism Cronică de cursă: Cum am supraviețuit Sultanului

Cronică de cursă: Cum am supraviețuit Sultanului

„Când viața îți dă lămâi, taie-le felii și pune-le în vodcă”. Sau cum era? Cu gin tonic? Nu mai știu, dar eu așa prefer. Pentru mine, cursa de la Pucioasa, unde oamenii se luptă cu urcarea de pe Sultanul, a fost prima de anul acesta și un pahar de vodcă cu o felie de lămâie. A fost frumos și greuț, cum e la Sultanul de obicei, iar personal, a însemnat primul moment de comparație reală cu mine de anul trecut, după un eveniment cam neplăcut de la începutul anului, care m-a handicapat sportiv. Concluzia: nu-i rău, pentru o cursă cu handicap, dar mai e mult până departe.


Cursa a fost foarte bine organizată, ca de obicei (complimente, Alex Ciocan. Sau domnule președinte, că a fost uns în vară președinte la ciclism!), vremea a fost și ea ce trebuie, așa că aproape 200 de oameni s-au putut alerga frumos week-endul trecut, la Pucioasa. Am fost mai puțini ca de obicei, pentru că o porțiune de traseu era neasfaltată cu câteva zile înainte de cursă, iar mulți presupun că au zis „pas” din această cauză. Până la start s-au asfaltat cele mai multe porțiuni decopertate, așa că pe traseu am avut doar 3 (posibil mai multe, dar eu așa am reținut) porțiuni cu pietriș, fiecare de 100-200m, plus niște zone mai lungi cu puțin nisip peste primul strat de asfalt, dar care nu puneau nici cea mai mică problemă. 

Emoțiile unui nou început

Soare la start, multă lume, prieteni mai vechi sau mai noi. Eu venisem cu Andrei Dohotaru, de la clubul Unstoppable, cu care am discutat strategia de cursă în mașină și care era pe cai mari, decis să iasă sus, ceea ce și a făcut: locul 19 la amatori. Strategia lui de cursă, nu a mea, că a mea era: să ajung viu la sosire și să nu pun piciorul jos pe vreo urcare. Zic mai încolo de ce. Revenind: cumnatul meu era și el prezent, colorat și fluorescent ca întotdeauna, cel mai rapid melc din Călărași; Rafa din Focșani era venit ca antrenor cu grupa de juniori (era mândru de rezultatele lor la final); Antonio, omul cu care am terminat cursa de la Bacău de anul trecut, era în civil și a promis să ne aștepte cu bere la final; băieții de la Craiova erau și ei puși fapte mari, așa că i-am zis lui Andrei să stea cu ochii pe ei și să le ia roata; Sabin Andoniu de la Bellotto, comisarul FRC ieșise și el la încălzire și ne-am încrucișat roțile. 

Eu aveam emoții. Sincer. Chiar dacă am o vârstă, am fost la multe curse, am trecut prin atâtea în viață, înainte de start aveam emoții, îmi crescuse pulsul. Să explic de ce: pentru mine, cursa asta era prima după ce, la începutul anului, organismul meu și-a dat un reset. Eram (și sunt în continuare) cu un corp nou, pe care-l descopăr cu fiecare încercare și îi testez limitele. La începutul anului am suferit de un infarct pulmonar, ceea ce a adus multe schimbări în felul în care corpul reacționează la efortul pe care îl făceam constant. Vreo două săptămâni am fost în genunchi, vreo 2 luni apoi am stat departe de bicicleta (nota bene: m-am apucat de yoga), iar prin aprilie am revenit la pedale. La început mă simțeam ca un bătrân pe bicicletă: dădeam două pedale și aveam inima în gât; ușor-ușor am început să-mi revin, dar simțeam că sunt departe de ce eram înainte de incident. Urcările erau în special groaznice. Înainte eram decent la deal, îmi plăcea genul ăsta de efort. Anul acesta m-am târât pe orice urcare serioasă am mers. Pe Piatra Arsă îmi venea să arunc bicicleta când vedem că nu pot practic să cobor de pe pinionul de 32 (anii trecuți nici nu mă apropiam de el pe urcarea asta). Pe Transfăgărășan am înjurat pe toți comuniștii care au decis să facă șoseaua asta. Pe orice urcare, cum băgam picioarele mai tare în pedală, pulsul mi se duce nu în roșu, ci în grena. De aceea, cursa de la Pucioasa era pentru mine un fel de moment al adevărului: mă duce organismul sau mă trezesc cu el că spune stop și trage pe dreapta la un moment dat?  

Strategia: supraviețuire

Strategia a fost de a supraviețui, de a ajunge la sosire fără să crape ceva în mine. Mi-am propus să fiu atent la efort și la semnalele corpului, să încerc să nu stau la limită prea des și mult. Ceea ce am reușit: am mers cu resurse, mi-am conservat efortul de câte ori am putut, am tras tare în momentele care mi se păreau importante. N-am putut să plec tare, cum făceam anii trecuți, căci pulsul mi-a urcat imediat la cer de pe primele pante, așa că am luat-o ardelenește. Cătinel. Dar, cum zice un mare contemporan pasionat de golf: ghinion. Când ești slab și nu poți trage tare să stai cu plutonul, rămâi în spate unde e puțină lume, așa că ai toate șansele să muncești mai mult. După prima urcare, de la Ulmetul, pe care am văzut cea mai mare parte a oamenilor cum se îndepărtează, m-am nimerit doar eu cu un tip de la un club din Vâlcea. Am muncit în doi mai mult de 10 km, până am făcut stânga spre Sultanul. Acolo ne-au ajuns din spate un grup de 5-6 oameni. Totul a mers bine până pe primele zone valonate. Nu urcările erau problema, ci coborârile. 

La nivelul la care merg eu acum, oamenii au mari probleme cu coborârile. Nu știu că coboare, le e frică, strâng frânele de vine zică că vine apocalipsa din față. Pur și simplu, cu cele mai mici eforturi, după orice coborâre eram cu mult în fața oricărui om cu care m-am întâlnit pe traseu. Iar eu nu-s un Nibali pe coborâri. Deloc. Sunt chiar mediocru. Știu să cobor ghemuit pe biclă (poziția aia interzisă anul acesta de UCI), știu să abordez curbele, dar nu e ca și când m-am apropiat vreodată de un KOM la vale. Însă ce câștigam pe coborâre nu mă ajuta mare lucru, căci însemna să muncesc singur, așa că, de multe ori, așteptam pe cei din spate.

Rânjește în fața monstrului

Și am ajuns la Sultanul. Momentul adevărului. Am luat-o ușor, adică să stau cu pulsul în jur de 170 (maximum la mine era de 185). Cătinel, am ajuns primul din grup pe ultima bucată, cu pante de +20%. Unii plecaseră tare, dar s-au dat jos de pe biclă la jumătate, alții făceau niște opturi așa de largi, de zici că driblau de-a latul terenului. Am ținut bine pe urcare, chiar am avut rezerve, căci m-am strâmbat la camere, am dat cu palma în cinelul trupei care cânta pe margine, iar pe ultimii 50m abrupți chiar am sprintat, ocazie cu care am atins un nou maxim al pulsului, 192 RPM. În vârful Sultanului am ajuns pe un alt tip de la Vâlcea (cred că era altul decât cel de la început), pe care l-am pierdut pe coborâre. În vale m-am trezit singur, cu vânt din lateral-față, așa că am zis că să o iau încet, ca să mă ajungă alții din spate și să nu muncesc doar eu. A revenit cel din Vâlcea, alături de un tip cu un Bianchi superb. Am făcut echipă cu ei până pe urcarea următoare, care are cam 2 km cu aproape 10%. Tipul cu Bianchi a luat-o în față, iar eu mi-am pus același ritm de pe Sultanul, care știam că mă duce până sus. Până în capul dealului am trecut de el, iar la vale am pus și mai multă distanță (și el cobora cu frâna pusă).

Gropi și motoare puternice

Pe fals platul de la Bezdead eram iar singur, așa că l-am așteptam pe băiatul cu Bianchi. Asfaltul era OK, cu puțin nisip deasupra, pe care se mergea fără probleme. Am colaborat bine cu amicul celest și am ajuns aproape de alți oameni. Cam acum au început să apară niște șanțuri transversale pe asfalt, pe care cel mai bine le săreai, ca să nu-ți rupi roțile sau să încetinești. Amicul celest nu știa să sară și nici nu voia să-și rupă bicla, așa că după ce am sărit peste un astfel de șanț, am sprintat pe un dâmb și am ajuns la un grup de câțiva inși în față. 

Când am ajuns la prima porțiune neasfaltată, cu pietriș, mă întâlnesc cu Cristian Leu, de la Craiova. Ce s-a întâmplat, dom’le?, îl întreb eu, bănuind că a fost ceva, căci omul nu este genul pe care un pârlit de nivelul la care-s eu acum să-l ajungă într-o cursă. Pană, mi-a răspuns. Ghinion. Pentru el. Bine pentru mine, căci acum aveam alături un motor puternic. Parcă aveam și eu altă energie. Așa că m-am pus la muncă cu el și am tot înșirat oameni pe drum. Pe ultimul ciot de urcare am ieșit primii din grupul în care eram, iar pe coborârea spre sosire au mai venit doi băieți, care își doreau foarte mult să sprinteze. Un lucru foarte bun, căci m-au dus pe mine pe locul 69. Măcar un reper în numerologia de alcov să caracterizeze comportarea mea mediocră! 

Zâmbet și bere

Căci mediocră a fost. Cel puțin în comparație cu ce puteam până anul acesta. Cursa de acum am terminat-o în 2h06, cu 15 minute mai slab ca în 2020. Timpul de anul acesta este similar cu cel obținut în 2019, când a plouat și am căzut după 3 km, iar apoi am plecat ultimul și am mers singur până la final. Acum nu am prins prima jumătate a clasamentului (cred că-i prima cursă de când particip când ies în a doua jumătate), anul trecut eram în prima treime. 

Însă sunt mulțumit. N-a crăpat nimic în mine, nu m-am dat jos de pe biclă nicio pantă, m-am distrat, chiar m-am bucurat de cursă, după ce mi-am dat seama că nu are niciun rost să încerc să mă țin de cei cu care mergeam anii anteriori. Am terminat cu un mare zâmbet pe față, plin de energie pozitivă. Recomand berea rece la final de concurs și să nu faceți infarct pulmonar. Nu ajută la performanță. De fapt nu ajută la nimic. Stați deoparte și de COVID, că ăsta te poate duce către astfel de probleme (nu a fost cauza la mine, dar mi-au explicat medicii). Vaccinați-vă și purtați mască, că să ajungem să ne alergăm și la alte curse. 

Comentarii