Hai că am ieșit pe plus și anul acesta! Cine-și închipuia prin primăvară, când stăteam în casă și ieșeam la un antrenament cu declarația în buzunar, că până la urmă vom alerga în 2020 în „clasica” de la Seciu?! N-a fost în aprilie, când trebuia să deschidă sezonul, dar a fost până la urmă la final, închizând sezonul.
Vremea a fost destul de rea anul acesta. Ceea ce nu e o surpriză, că doar s-a ținut în final de octombrie. A plouat, deși nu rău, dar cât să te ude tot și să ude bine șoseaua, astfel încât să bei apă din roata celui din față. Ce-a fost foarte bine e că nu a bătut vântul. La ora concursului erau cam 9-10 grade, stătea să plouă și frunzele nu mișcau. Era foarte plăcut și ne doream să scăpăm de ploaie. N-a fost cazul, dar tot a fost distracție.
Pentru mine, lucrurile au început cum nu se poate mai rău. Când am plecat de la cramă către zona de start, până unde sunt cam 6 km, m-am trezit că deraiorul față nu mai urcă lanțul pe placa mare. Mi-am adus aminte că o creangă a căzut pe mașina pe care era bicicleta și presupun că a lovit schimbătorul. Cauza era mai puțin importantă, întrebarea era ce naiba fac eu acum?! Mai aveam aproape o jumătate de oră până la startul de la tura scurtă (63 km și 3 urcări la Seciu), unde eram înscris. Am nimerit un om bun (mulțumesc mult, Om Bun!!!) care s-a dus la mașină și a venit cu o trusă de imbusuri, explicându-mi că nu se pricepe deloc, el doar însoțindu-l pe fiul lui care concurează. Eram așa de șucărit pe ghinionul meu, că am luat imbusul și am început să desfac și să strâng cele două șuruburi pentru reglat deraiorul, deși nu mai făcusem asta niciodată, iar tot ce știam despre asta era din ce mă uitasem pe la mecanici și mai văzusem accidental pe YouTube. După ce am trecut prin toate posibilitățile în care poate să cadă lanțul, am reușit să-l fac să se așeze cât de cât corect de pe o placă pe alta. Nu știam cât timp a trecut și dacă mai am timp să prind startul. M-am urcat pe biclă, am dat drumul la ciclocomputer și am văzut că mai erau 15 minute până se pleca în tura scurtă. De ajuns. Mai aveam o emoție cu funcționarea schimbătorului în mers, în tensiune. Urma să am emoții până la final, căci nu reglasem foarte bine schimbătorul și, ca să nu sară lanțul, când îl urcam trebuia să pedalez foarte lejer și atent, ceea ce e mai greu într-un concurs. Dar m-am descurcat până la final și n-am avut neplăceri tehnice.
Relaxare și glume în pluton
Acum că scăpasem de ghinionul ăsta, m-am dus să mă aliniez la start. N-am apucat să mă încălzesc mare lucru, exceptând drumul de 6 km până la start (practic 3, căci 3 sunt la vale). Dar bine și așa. Oricum startul se dă din mers, după 3-4 km, și poate e mai lejer până atunci. Ca de obicei, n-a fost. Mașina a plecat destul de tare, eu eram în coada grupului (normal, că ajunsesem târziu!), așa că a trebuit să trag tare, încercând să prind primul grup. Ce a fost surprinzător e că după ce s-a dat startul, toată lumea a lăsat-o moale. Adică de la 40-50 km/h la cât alergam până atunci, acum ne mișcam cu 35+ km/h. Lumea relaxată, se glumea, se mânca, mai trebuia să scoată unul câteva beri și era ca un picnic pe două roți. Am schimbat păreri cu redactorul șef de aici și cu băieții de la Unstoppable, m-am salutat cu cei de la Craiova, am dat de consătenii de la Călărași, am glumit pe seama articolului scris de mine înainte de cursă… socializam. Încă așteptam să înceapă fuga, cum se întâmpla la fiecare început de cursă. Dar care nu a mai venit.
În schimb, a început ploaia. În 5 minute șoseaua era udă, noi la fel, statul la plasă devenise și statul sub duș, căci toată apa de pe roata celui din față sărea direct în fața ta, iar când luam o gură de apă din bidon, mai întâi trebuie să scuip noroiul care se adunase pe muștiucul lui. S-a tot mers așa, într-un ritm ridicat, dar nu de fugă, până a venit prima cățărare la Seciu. Unde plutonul (pot să-i zic așa, căci chiar era un grup cu cea mai mare parte din oamenii de la tura scurtă) s-a făcut bucăți.
Selecție naturală pe urcări
Urcarea a făcut selecția naturală. Unii s-au dus glonț la deal, alții cătinel, alții gâfâiau și trăgeau de ziceai că era ultima ascensiune, nu prima, unii pedalau cu cadență, uniii se chinuiau cu rapoarte mari, alții dansau în pedale gen Contador. Era tare drăguț să-i privești pe toți cum se chinuie, în echipamente colorate fel și chip, de zici că se spărsese curcubeul și s-a vărsat pe dealul de la Seciu. Eu am mers conform planului: în ritmul meu, fără să încerc să mă extenuez doar ca să urc cât mai bine pe această primă cățărare. Am ajuns în capul dealului alături de tricourile roșii ale celor de la Călărași, i-am luat ca reper, că știam că-s buni pe plat, și i-am dat tare pe porțiunea valonată și coborâre. Când am intrat în a doua tură, deja eram un grup de 10-15 și am tot mai ajuns oameni și grupulețe pe șosea. S-a tras tare, cu oameni sănătoși și puternici care duceau trena și se dădeau greu la o parte, iar când o făceau țineau morțiș să reintre în poziția 4-5, deși grupul era mai mare. Ce să le faci oamenilor?! Le-am zis odată că mai sunt și alții care pot contribui, dar oamenii erau cu adrenalina în ei și nu prea ne-am înțeles. Așa că am stat la plasă cea mai mare parte a drumului până la urcare.
Pe urcarea de la Seciu nu s-au mai făcut așa mari diferențe. La urcarea asta am suferit cel mai mult, pentru că se trăsese tare și cu multe sprinturi pe platul anterior. Oi fi stat eu la plasă, dar de multe ori venea unul la trenă direct din sprint și, chiar dacă îi lăsam pe alții să-i ia urma, tot trebuia să gâfâi după ei. Când am început a treia tură ne-am regrupat o parte bună dintre cei care fusesem și pe a doua. Se alerga tare în continuare și adunam oameni pe șosea. Asta până cu câțiva kilometri înainte de ultima urcare, când am prins un grupuleț de vreo 6-7 oameni și ne-am făcut cu toții spre 20. Toată lumea s-a relaxat, viteza a coborât pe la 33 km/h – 35 km/h, oamenii au început să mănânce, să-și întindă spatele, să-și relaxeze picioarele, să-și aranjeze echipamentul și în general să se pregătească pentru ultima urcare la Seciu, ca să dea bine în pozele de la finish. Mai trebuia să-și scoată unul vreun prosop și un pieptăn din buzunar ca să se ferchezuiască pentru poze, așa de relaxat se mergea!
Grup compact pe ultimul deal
Nimeni n-a avut de comentat, nimeni nu a evadat, așa că am intrat în grup compact pe deal. Eu rămăsesem printre ultimii în grup, dar știam că mai recuperez pe ultima parte, după coborârea de la kilometrul 1,5. Acolo mulți doar își dau drumul, nu dezvoltă cea mai mare viteză. Le-o fi frică, nu știu ce să zic, dar coborârea aia e un cadou căruia nu-i zici nu. Eu acolo încercam să accelerez cât mai mult la vale, am coborât în poziția aia a lui Sagan, ca să pot să duc cât mai mult din acea viteză pe pantele de două cifre ce urmau. Am trecut de 2-3 oamenii doar din inerție. Am tras la maximum până la finish și am terminat pe poziția 39 din aproape 200 de oameni.
E prima dată la concursul de la Seciu, care adună cea mai bogată participare, când intru în primul sfert. Mediocritatea mea a urcat o mică treaptă. La categoria 40-49 de ani sunt dat la locul 11. N-am înțeles cum se calculează pozițiile la categoria de vârstă, căci primul era practic al șaselea. Dar cine sunt eu să mă plâng că mi-au dat o poziție mai bună decât cea pe care am obținut-o pe șosea?! Mai puțin contează. Ce e important e că nu mi-a căzut lanțul, n-am căzut și că m-am distrat. Să-i dea Dumniezo sănătate vecinului ciclist Mihai, care conduce și mi-a permis astfel să degust niște beri după concurs, la căldurică pe scaunul din dreapta, în timp ce urmăream pe telefonul pe adevărații cicliști pe cățărările din Turul Spaniei. Acum așteptăm și noi cu atenție și îngrijorare anul competițional 2021!
Te-ar putea interesa să citești și articolul colegului Emilian – Locomotiva de la Seciu – cum a fost la RGT Drumul Vinului 2020
Emilian Nedelcu