Am participat la L’Étape România by Tour de France, o competiție internațională de ciclism șosea care a debutat și în România, chiar la București (duminică, 28 august), un oraș care până acum a reușit să fie închis circulației auto de puține competiții sportive.
Îmi aduc aminte că a fost la un moment dat o tentativă de organizare a unui concurs de ciclism în București, o competiție marca Road Grand Tour, care n-a supraviețuit decât o ediție, din cauza piedicilor birocratice. Road Grand Tour s-a orientat către alte localități prin țară, în orașe prietenoase cu ciclismul, unde aprobările se dau mai ușor.
Pe de altă parte, nu e ușor să organizezi un concurs de ciclism în București, pentru a oferi cele mai bune condiții participanților și pentru a avea un eveniment lipsit de incidente. Ca să vă faceți o idee, potrivit informațiile oferite de Răzvan Jugănaru, care a făcut parte din echipa de organizare a L’Étape România by Tour de France, au fost nevoie de 3.800 de garduri și 1.000 de conuri și balize, desfășurate pe traseul de 42,5 km. Organizatorii au avut la dispozție trei ore pentru a așeza toate astea.
A fost nevoie de securizarea a nu mai puțin de 425 de intersecții, atât pe lângă traseu, cât și în profunzime. Nu știu dacă am fost înjurați de către șoferi, dar circulația auto a fost restricționată total pe traseul de concurs. La unele concursuri de triatlon am mai văzut cazuri în care au intrat mașini pe traseu – marele Ilie Năstase a făcut așa ceva, la una dintre edițiile organizate la Mamaia, după ce a înjurat ca la ușa cortului și i-a porcăit pe toți. Nu l-au putut opri și nici nu cred că a primit vreo amendă. Duminică n-am văzut nicio mașină pe traseu și niciun pieton care să traverseze aiurea când treceau cicliștii pe acolo. Traseul a fost excelent securizat de organizatori, care au avut la dispoziție și 300 de voluntari și 80 de arbitri pe traseu.
Asocierea cu Turul Franței a prins, au venit la start peste 1.000 de cicliști care s-au întrecut la cele trei probe din competiție: 14, 45, respectiv 85 km. Printre ei s-a aflat și Eduard Michael Grosu, la un moment dat unul dintre cei mai în formă cicliști români, cu două participări (cred) în Turul Italiei. El a și câștigat cursa lungă, după 1h54min48s. L-a urmat la două secunde Serghei Țvetcov (Wildlife Generation Pro Cycling), iar pe trei a venit Cosmin Bidilici (CSA Steaua), care a trecut linia de sosire la trei minute și 34 de secunde față de câștigător.
Am văzut câteva remarci ironice în legătură cu participarea lui Grosu, care și-ar fi asigurat o victorie facilă într-un concurs de amatori. Nu sunt de acord cu ele, mă bucur că la această cursă au participat și cicliști profesioniști, foarte bine, îi felicit și îmi doresc ca la următoarea ediție să fie și mai mulți. Ei au conferit greutate acestui concurs, au fost garanți ai unei competiții de nivel premium.
La cursă a participat și ministrul Sportului, Eduard Novak, singurul campion paralimpic al României la ciclism, care înainte de start a spus niște bla bla-uri pe care nu le-a ascultat nimeni. La eveniment au mai fost prezenți și Kévin Quiniou şi Antoine Quiers, reprezentanţii Amaury Sport Organisation, organizatorul Turului ciclist al Franţei, prin intermediul căreia acest eveniment a ajuns şi în România.
În cursă a fost și președintele Federației Române de Ciclism, Alex Ciocan, care a concurat pe o bicicletă în stilul anilor 80, cu schimbătoare pe cadru. Mergea lejer (așa îmi părea mie) cu 45 km/h, făcea selfie-uri la viteza aia și le prezenta străinilor informații despre Turul Ciclist al României. Apropos, Turul României 2022 începe pe 6 septembrie la Satu Mare şi se termină pe 11 septembrie la Bucureşti. În Tur vor fi prezenţi peste 130 de ciclişti din 15 ţări, care vor parcurge un traseu de peste 850 kilometri.
L-am studiat pe Alex Ciocan cum lua virajele și am încercat să-l imit. Am observat că schimba vitezele din timp, cu 100-200 metri înainte de viraj, și se ridica în picioare să sprinteze când încă nu se terminase virajul complet. Omul a fost ciclist profesionist, campion național, cu ani grei de experiență în acest sport. Se vedea de la o poștă cu câtă lejeritate pedalează și ce siguranță emană din poziția lui corporală. Am schimbat câteva replici, nu prea multe că eu gâfâiam. I-am urat succes cu Turul României, sper să iasă peste așteptări, să devină o competiție căutată de echipele Pro Tour și, de ce nu, să fie transmis în direct de Eurosport.
Am participat la cursa de 85 km
Am participat la cursa lungă, cea de 85 km, care avea același traseu cu cea de 45 km, doar că trebuia parcurs de două ori. M-am poziționat în față la start, alături de Laurențiu Vlădan și Florin Vișan, colegi în Unstoppable Sport Club, cel mai mare club din România dedicat sportivilor amatori.
Startul a fost întârziat cu peste 20 de minute, pe care le-am petrecut lângă bicicletă, stând degeaba, firește. Am plecat în cursă neîncălzit, dar n-am fost singurul în această situație.
N-am avut așteptări deosebite de la acest concurs, am avut un singur obiectiv: să stau lipit de un pluton cu cicliști mai puternici decât mine și să rămân acolo până la sfâșitul cursei, când aș fi putut sprinta, pe ultimele sute de metri. Mă bucur că am reușit asta, chiar dacă în câteva rânduri am fost aproape să mă rup. M-am aflat într-un pluton mare, cu peste 50 de cicliști, care se întindea ca un acordeon în viraje. Cei din față terminau sprintul pentru revenirea la viteza de concurs când eu intram în viraj, motiv pentru care trebuia să pedalez până-mi ieșeau ochii din cap ca să nu pierd trenul.
S-a mers foarte tare, de multe ori cu viteze de peste 45 km/h, viteză pe care n-aș fi putut s-o mențin de unul singur nici măcar cinci minute, darămite două ore, cât a durat toată cursa.
Grupul din care am făcut eu parte a fost al doilea, cel urmăritor, mai era unul în fața noastră. Cert este că până la sfârșitul cursei cele două plutoane s-au reunit.
Datorită protecției oferite de pluton am găsit resurse să sprintez la sfârșit, pe ultimii 300 de metri, când am depășit câțiva cicliști epuizați. M-am clasat pe locul 58 din 444 de participanți și locul 12 din 180 la categoria 40-49 ani. Potrivit măsurătorilor oferite de organizatori, am avut un timp de 2h5min47s și o medie de 40.13 km/h.
Concluzia zilei: sunt un ciclist amator care poate sta în pluton. Acum vreo două ani, am participat la una dintre ieșirile pe șosea ale grupului G8. E un grup pe Facebook pe care l-a făcut Alex Ciocan, cu cicliști care se întâlnesc la Piața Presei la ora 8 AM și care fac ture spre Ploiești sau prin împrejurimile Snagovului. Acolo vin oameni puternici și trebuie să ai picioare ca să faci față ritmului. M-am trezit la trenă, la 40 km/h, o viteză pe care îmi era greu s-o țin pe atunci. Am îndurat cu greu un minut sau două cât am stat în față, iar când m-am dat deoparte n-am făcut-o accelerând, ca să iau distanță de pluton, ci pur și simplu am trasat o diagonală scurtă spre dreapta. Am fost dojenit de un veteran și pus la coada plutonului, ca să nu încurc pe nimeni. M-am simțit prost atunci, dar adevărul era că nu puteam ține o viteză de peste 40km/h.
Cum a fost traseul
Mi s-a părut un traseu dificil, cu multe viraje și întoarceri la 90 de grade, care ne fragmenta viteza. Pe lângă asta, străzile din București sunt așa cum sunt, au fost gropi, am fost treceri peste șine de tramvai, au fost multe zone de asfalt inundate de la țâșnitorile pentru gazon și flori. În linie dreaptă nu era nicio problemă, mai delicate erau virajele, unde s-a și căzut, de altfel. Din fericire n-am avut parte de niciun incident de acest fel.
La Arena Națională, chiar la intrare, am dat de un dâmb care aproape m-a aruncat de pe bicicletă și mi-a rearanjat vertebrele. Am fost surprins prima oară, dar și la a doua tură, că uitasem de el. Au mai fost situații neprevăzute, gropi, canale, denivelări, dar le luai așa cum veneau, n-aveai cum să vezi în față nimic în pluton.
Concluzie
Mi-a plăcut cursa și adrenalina generată. Traseul a fost bine închis și mereu ghidat de motocicliști, care însoțeau fiecare grup mai mare. Asta mi-a plăcut, m-am simțit ca la un mare tur.