26 iunie 2001 (Bad Brükenau)
Mă gândeam ce plăcut e când:
Razele soarelui te trezesc în cort dimineaţa
şi cu picuri de rouă îţi speli mâinile şi faţa,
iar păsărelele cu ciripitul lor, îţi spun,
că undeva, cuiva, de tine îi e dor…
Asta e partea romantică a călătoriei. Dar există una şi foarte reală şi deloc romantică.
Transpiraţia unei zile de pedalat, grija locului de campare, singurătatea nopţii…
Acum plec din Würzburg spre Fulda. Vorbim !
27 iunie (Sontra)
Trec în fiecare zi timpul făcut, dar nu-i real. Într-adevăr, la pedale, adică roata atât se învârteşte, dar nu se măsoară şi perioadele de pauză, când sunt terminat şi trebuie să mă opresc. Azi de exemplu, am plecat la 7:30 şi m-am oprit la 19:05. Aproape douăsprezece ore. Din care vreo două ore în Fulda, deci zece, nu şase.
Azi dimineaţă nu am făcut nici două sute de metri când am văzut un semn ce indica pantă în coborâre de 13 %. Mi-am pus casca şi mi-am dat drumul. Nu ştiu cum se măsoară, dar am văzut unele şi mai nasoale.
Au fost 40 km până în Fulda pe care sigur nu puteam să-i fac ieri. Au fost cumpliţi. Kilometri întregi de mers pe lângă bicicletă. Se compensau cu coborârile, dar nu mă încălzea cu nimic. Aş prefera să fie plat decât atâtea ruperi de ritm.
Mi-e sete încontinu. Am luat o cutie de lapte pentru dimineaţă, dar am terminat-o. Am mai băut un bidon de suc şi ceva apă. Degeaba.
Nimic interesant. Toate localităţile sunt identice sau aproape. În cele mai mari există un restaurant sau hotel “Kröne” sau “Golden Kröne”. Străzile sunt pustii, dacă vezi doi – trei oameni, magazinele stau deschise, de cele mai multe ori, numai dimineaţa. În rest, ca la noi. O casă mai nouă sau mai veche, dar îngrijită, cu magazie, hambar şi ce mai are omu’ pe lângă casă. Din când în când, miros de porci şi alte lighioane, extrem de rar câte un lătrat de câine.
M-au zăpăcit pistele pentru bicle. Unele încep de nicăieri şi se termină niciunde. Pur şi simplu mă trezesc pe o asemenea pistă, iar când m-am obişnuit cu ea, mă văd pe şosea. În cel mai bun caz, că altfel mă poartă prin localităţi, la kilometri de unde ar trebui să fiu, şi nici nu pot sări cu bicicleta încărcată parapetul despărţitor, chiar dacă nu este foarte înalt. Iar când merg pe şosea dacă există pistă de bicle în zonă, se găsesc unii care să mă claxoneze.
Astăzi un poliţist aflat pe un pod pe sub care treceam a strigat ceva după mine (eram singur pe acolo). M-am întors şi mi-a zis ceva de un drum, prin oraş (adică la circa patru km). Să fi ocolit el dacă vroia, eu i-am spus că nu ştiu germana şi m-a lăsat în pace.
O prostie tot am făcut: în Fulda am intrat pe roşu într-o intersecţie şi am făcut direct stânga fără ca măcar să fiu încadrat corespunzător. Şi venea o maşină croită pe mine, dar dacă scriu acum înseamnă că nu m-a lovit.
E 22:25.
Salut, Mihai.
Mă bucur că îţi păstrezi veşnicul optimism şi nebunia ce nu te părăseşte niciodată. Vei ajunge la capătul liniei, cred, cu mai multă energie decât ai pornit.
Descopăr în tine un povestitor talentat, care simte mult mai mult viaţa decât ceilalţi, mă refer la esenţa vieţii, la frumuseţea clipei unice, la visul pe care îl urmezi orice ar fi, la sentimentele unui alergător de cursă lungă, trăiri pe care n-au cum să le aibă cei care dorm, mănâncă şi se uită la televizor o viaţă.
Îţi admir tăria de caracter; ştiu că nu e uşor, dar faptul că ne povesteşti doar lucrurile frumoase şi nu vrei să le completezi cu altele mai triste este nemaipomenit. Să ştii, chiar dacă nu mi le spui, te înţeleg perfect.
Cu cât înaintezi în drumul tău, prin mail-uri este ca şi cum aş fi şi eu, undeva în urma ta şi aş simţi aceleaşi lucruri. Ştiu că în timp ce pedalezi îţi vin tot felul de gânduri, unele sublime, pe care ai vrea sa le imortalizezi. Nu ştiu dacă ţi-ai luat un reportofon la tine, dar poate ar trebui să ai unul, pentru că e păcat să presari tărâmuri străine cu gândurile tale, fără să ni le împărtăşeşti şi nouă.
Pe undeva, noi, cei comozi, care nu ieşim nici până la magazin fără maşină, n-avem cum să simţim aceste lucruri decât din scrierile tale, care de multe ori sunt mult mai profunde decât par la prima lectură.
Sper că îţi faci poze peste tot pe unde mergi şi sunt sigură că ai un jurnal de bord în care scrii mult mai multe lucruri decât ne trimiţi nouă.
Nu vorbeşti despre ce mănânci, nu ne spui dacă ţi-e frică să dormi nopţile în păduri, nu ne împărtăşeşti dacă drumul ţi-a demonstrat loialitatea. Dar am impresia că ştiu răspunsul la toate aceste întrebări.
Sunt alături de tine şi mâinile mele încearcă să-ţi ia oboseala de la distanţă.
Raisa
Asta e libertate pura! Felicitari pentru curaj, perseverenta si pasiunea pedalatului!