06 iunie 2001

Şoseaua este bună şi neaglomerată. Dintre maşinile care trec pe lângă mine cele mai multe sunt TIR-uri, dar foarte puţine româneşti. La un moment dat, deşi şoseaua e liberă pe ambele sensuri, un TIR cu număr de Maramureş mă depăşeşte aşa de aproape încât tricolorul de pe ghidon, mişcat de curent, îl atinge. Ies în decor fără să păţesc nimic, reuşind să-mi păstrez cumpătul deşi acel mastodont trece în viteză pe lângă mine, însă nu înţeleg gestul şoferului.

Cine se scoală de dimineaţă … ajunge la Budapesta.

Da, dragilor, aţi citit foarte bine: am ajuns la Budapesta într-un timp record, dacă e să pun la socoteală vremea de care am avut parte. Adică luni, când am ieşit din ţară prin vama Borş, era ceva ca în Meşterul Manole: ploaie de nu dădeai un căţel afară din casă şi vânt, să fie masa bogată.

Da’ trebuia să plec, că nu mai aveam stare. Şi vremea rea nu poate împiedica visele să zboare. Am pedalat prin ploaie, cu ghetele fleaşcă, cu mâinile ude şi îngheţate pe ghidon dar cu multă căldură în suflet, pentru că mă gândeam la voi şi vă vedeam parcă, zicându-vă că sigur Ionescu nu-i întreg la minte. Iar căldura sufletelor voastre îmi dădea puterea să trec mai departe, tocmai pentru a dovedi adevărul gândului vostru. Dar dacă aş fi întreg, de cine v-aţi mai minuna voi?

Astăzi am plecat la 7:00 din Szolnok, unde am dormit, iar la 11:45 intram în Budapesta. În centru am ajuns pe la 12:50 că drumurile ăstora sunt mult mai proaste decât în Bucureşti, mai ales că am prins o şosea de centură care mi-a zăpăcit fundul. Acum sunt în sediul Primăriei unde am stat de vorbă cu cei de la Relaţii Internaţionale care s-au ocupat de cazarea mea.

Dacă găsesc un internet-cafe prin oraş o să vă scriu mai mult, pentru că nu vreau să profit de bunăvoinţa acestor oameni.

S-auzim de bine. Mâine spre Gyor.

[…]

E cumplit să găseşti un internet în oraşul ăsta. Cred ca toţi au PC-uri acasă şi n-au nevoie de calculatoare în oraş. Am umblat aproape o oră să găsesc unul, şi ăsta cu nişte preţuri cam de trei – patru ori cât în Bucureşti.

Toate magazinele s-au închis, s-au deschis în schimb cafenelele, cârciumile, iar lumea care n-are treabă stă la taclale. Puţini “băieţi de băieţi”, dar sunt şi din ăştia, în rest lume care pare normală.

Ce fac eu? Noroc că am căutat internet că am avut ocazia să văd o bucăţică de oraş. Îl mai văzusem, dar oricum totul se schimbă.

Scriam ieri în jurnal că parcă fug de mine. Alerg kilometri dar trecutul şi tot ce înseamnă el vine după mine. Mi-au trebuit câteva zile să scap de sunetul telefonului. Tot aveam senzaţia că sună şi nu-l găseam la îndemână. Am trecut prin ploi şi vânt şi n-au reuşit încă să mă spele, să ajung în acea stare în care nu mă mai gândesc la nimic şi mă bucur doar de ceea ce văd. O fac acum, dar pentru perioade scurte. Este un efort cumplit câteodată, dar mintea rămâne încă prea trează. Nu reuşesc să mă pierd în largul câmpului de lângă mine, în infinitul cerului, să-mi şterg gândurile cu albul unui nor pufos. Dar mai am timp. Destul timp şi destul drum.

Sunteţi fiecare acolo unde (poate) vă simţiţi “acasă”. Aş vrea să reuşiţi să vă găsiţi locul în care să puteţi spune: “Sunt acasă” şi având liniştea sufletească necesară să nu fie nevoie să vă cautaţi drumul pe nicăieri. Să plecaţi doar pentru a vă plimba. Pentru că dacă nu vă găsiţi în voi, n-o să vă găsiţi nicăieri. Mă rog, era vorba de mine şi am extrapolat. Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău.

Ce înseamnă să pedalezi pe un drum necunoscut? Este complicat şi simplu totodată, pentru că ai o hartă, nişte indicatoare şi uneori pe cineva pe care să întrebi. Este mult mai greu să ne căutam pe noi în noi înşine… Nimeni nu se poate pune în locul nostru să ne spună ce este mai bine sa facem. Dar pedalăm, găsim răscruci unde de multe ori ezităm (iar vorbesc în numele tuturor şi, poate, nu sunteţi de acord), şi suntem bătuţi de ploaie şi vânt sau arşi de soare. Dar trebuie să mergem mai departe pentru că drumul ne cheamă, cum ziceam ieri, alaltăieri, ca o Fată Morgana.

O viaţă frumoasă dragilor, şi aveţi grijă de voi !