Ieri am profitat de vremea însorită și am ieșit la o alergare lungă. Îmi propusesem cca 30 km, nici prin gând nu-mi trecea să alerg un maraton.
Am luat cu mine patru geluri energizante, iar apă am băut de la țâșnitorile din IOR, parcul în care am alergat cea mai mare perioadă de timp.
La km 30 am luat ultimul gel și, la scurt timp, am simțit un val de energie și optimism de care am zis să profit. Nici gând să mă lovesc de zid la această bornă, pur și simplu am simțit că nu mă mai doare nimic, iar starea mea de spirit a primit o mare doză de optimism. Prin urmare, am continuat să alerg, cu toate că am început să mă opresc din ce în ce mai des să beau apă. Ar mai fi intrat vreo două geluri.
Ultimii trei kilometri mi s-au părut mai grei. Mă dureau articulațiile și bicepșii femurali și, cu cât mă gândeam mai intens la atingerea bornei de 42 km cu atât mă simțeam mai lent. Am terminat alergarea la mine în parc, în Morarilor, unde am reușit chiar să accelerez pe ultimul kilometru, cu toate că am avut niște segmente în urcare.
Cu toate că îmi propusesem o alergare lejeră, fără niciun obiectiv, se pare că am obținut o îmbunătățire a celui mai bun timp pe care l-am obținut pe această distanță, care data din octombrie 2015, când am concurat la Maratonul București – 3:44:20.
Ieri am alergat ceva mai repede :).
Nu știu ce să zic, dar parcă am fost mult mai fericit când am alergat semimaratonul sub 1h30min sau când am coborât sub 40 de minute pe 10 km. E adevărat, au fost recorduri obținute în concurs și fixate ca obiectiv, poate asta mi-ar trebui și pentru maraton.
Pe de altă parte, 42 km mi se par prea mulți, supun corpul la o uzură prea mare. Poate ar fi bine să mai iau o pauză de șase ani :), și să alerg maratonul numărul 4 în 2028.
Bogdan Popescu