S-a întâmplat astăzi, brusc, fără să fi plănuit ceva. Mă îndreptam spre Arcul de Triumf şi deodată m-am trezit că îmi îndrept spatele şi merg fără mâini pe cursieră.
M-am luat prin surprindere, nu mă aşteptam să fac aşa ceva. A fost ca şi cum cineva mi-ar fi luat în stăpânire trupul şi a executat mişcarea, cu precizie.
Cred că aveam spaima asta, că nu pot să conduc bicicleta fără mâini, din copilărie. Probabil am căzut rău atunci, deşi nu-mi amintesc, şi pur şi simplu nu mai vroiam să încerc.
La fel mi s-a întâmplat şi cu tumba în apă. Nici acum nu-mi pot face curaj să sar de pe mal în apă în tumbă. Sunt sigur că dacă o fac voi ateriza din plin pe spate.
Am descoperit ce plăcut e să conduci bicicleta fără mâini. E o poziţie relaxantă, dacă ai drum liber poţi vorbi la telefon, poţi admira cumva de sus peisajul. Îmi place. O să mai repet isprava.
Fara picioare poti ?:))
Da, asta nu intelegeam nici eu. La timpul potrivit vei incerca si tu figura, ca si mine, si ai sa scapi de povara 🙂
Bravo!
Eu nu inteleg de ce cand eram copil mergeam fara maini fara nici o problema si acum mi-e frica daca iau o mana de pe ghidon.