Prima Evadare 2015 - inainte de start

Anul trecut am făcut echipă cu Natalia, care avea patru ani, la un concurs cu traseu noroios, unde am parcurs 4,5 km într-o oră şi jumătate, împingând bicicletele prin mlaştina din Pădurea Cernica. Am jurat că nu mai calc în vreo băltoacă din pădure în viaţa mea şi că n-am să mai merg decât la concursuri cu traseul uscat.

Promisiunea mea a ţinut fix un an, pentru că nu ştiu cum, anul acesta mi-am propus să-mi măsor puterile cu Prima Evadare. Până acum am mers la câteva curse offroad de maximum 17 km, iar pe asfalt cea mai mare distanţă parcură a fost 50 km. Deci, Prima Evadare avea să fie un test de anduranţă pentru mine. Mi-am spus că ar fi acceptabil să termin sub cinci ore şi onorabil în patru ore.

Mi-am luat camere cu soluţie anti-pană, am dus-o pe Felt Krystal la service, am uns-o, am tratat-o şi mi-am pus în cap că o să fie uscat, mai ales că prognoza meteo arăta vreme bună pentru weekend.

La start m-am aşezat undeva pe la jumătate, cred că aveam peste o mie şi ceva de oameni în faţă şi, nu ştiu cum, am nimerit lângă nişte tipi care fumau şi fumau şi au tot fumat vreo 45 de minute, până când am pornit. M-am pus în mişcare la câteva minute după ce s-a dat startul propriu-zis.

Toată lumea a plecat în viteză, super aglomeraţie, fieare se băga pe unde putea, era cam la un concurs de şosea, doar că mult mai haotic, nimeni nu respecta vreo regulă. Cam periculos, mă gândeam eu, mai ales că ne aşteptau 55 km prin pădure, era suficient timp să demonstreze fiecare tot ce poate.

În scurt timp mi s-a confirmat temerea, haosul a făcut şi victime, la km 3 era deja un tip întins pe asfalt, cu ceva rupt şi parcă era lovit şi la cap, aştepta ambulanţa. Pe bucata asta am făcut cam 2.30 min/km, adică ma mers tare, dar prudent, pentru că mi-am propus să nu cad în aglomeraţia aia. Anul trecut, după o căzătură pe care am “păţit-o” aproape de pe loc, am stat vreo şase luni cu mâna dreapta rablagită, bandajată, cu antiinflamatoare etc.

Prima Evadare 2015 - inainte de intrarea in padure
Foto: Mihai Stetcu, din elicopter.

La intrarea în pădure fâssss… “Frânăăăă! Frânăăăă!”, auzeam din faţă. Se făcuse deja o coadă lungă. După câteva minute, în sfârşit intrăm cuminţi în şir indian în pădure şi ce să vezi? Curajoşii de mai devreme, care aveau toţi aripi pe asfalt, se încolonaseră şi mergeau la pas, ocolind cu grijă fiecare băltocică.

Mi-am făcut loc cum am putut, vrrrum, vruuum, mai prin baltă, mai pe mirişte, am depăşit o bucată bună de bărbaţi frumos încolonaţi. Unul mai nervos le striga din spate: “Hai măi băieţi, mişcaţi-vă, că oricum o să vă murdăriţi bicicletele!”. Cam asta gândeam şi eu, dar ei erau, oricum, imperturbabili.

În scurt timp n-am mai avut pe unde să depăşesc şi m-am aşezat şi eu în coloană, fierbând şi gândindu-mă că suntem abia pe la km 5 şi noi stăm să ne plimbăm la pas. Eu mi-am propus să termin în patru ore, fraţilor! Nu mai contează, am făcut 13min/km mergând pe lângă bicicletă, mă tot gândeam cum o să fac eu să ajung la o medie de 4min/km, cu cât va trebui să trag mai tare pe restul traseului, aveam timp prin mocirlă să mă gândesc la fel şi fel de lucruri…asta a ţinut până pe la km 6, când am ieşit într-un drum pietruit şi vrrrruuum, dă-i şi schimbă vitezele, înspre goană. Dar, poc! Mi-a căzut lanţul. Fuck! Era înţepenit. Nu ştiu cum, dar l-am prins până la urmă, l-am pus la loc şi dă-i mai departe.

Începuse şi ploaia – asta mai lipsea! Pic-pic, pic-pic, uite aşa se adunau picăturile pe ochelarii mei de ciclism. Unii glumeau, că lasă, că ne spală roţile. Eu mă gândeam cu groază ce o să se întâmple cu traseul deja mocirlit, dacă începe de la km 10 şi ploaia.

A urmat o porţiune bună prin câmp, dar chiar şi aşa, de multe ori auzeam “Frânăăăăăăă! Frânăăăăăă!”. Era cam ca atunci când se fac valuri la concerte. Unul se împotmoleşte sau cade în faţă şi după aia ditamai mulţimea din spate trebuie să se oprească, să aştepte să se ridice nefericitul, să se comporte politicos.

Cum apărea o mică urcare sau o gropiţă sau la cel mai mic semn că ar exista un oarecare grad de risc, iar se auzea: “Frânăăăăăă! Frânăăăăă!”. Toţi mergeau ultra prudent, de parcă serveau o ceaşcă de ceai cu mănuşi. M-au scos rău din ritm (şi din sărite) toate opririle astea, şi au fost nenumărate!

art2

Am încercat să merg moderat, ca să nu îmi pierd forţele de la început şi să pot să accelerez pe ultima parte. Totuşi, se mai nimerea câte un tip pe lângă mine care răsufla ca o locomotivă şi nu înţelegeam de ce, că drumul în zonă era accesibil şi nici el nu mergea ca vreun zmeu, atâta timp cât era în paralel cu mine. M-am gândit cât de praf erau băieţii care mergeam cam ca mine, dar se opreau în locuri în care eu nu m-aş fi oprit în veci, unde cred că şi Vlăduţul meu de şapte ani s-ar fi avântat cu mai mult curaj, că doar are antrenament pe rampe, exersat cu Ulisse Gheduzzi :).

În timp ce eu mă gândeam la lucrurile astea şi mă apropiam de jumătatea traseului, cicliştii adevăraţi se apropiau de finish.

La un moment dat, am trecut printr-un sat, unde oamenii ieşiseră în poartă şi se uitau cum tot trec şi tot trec bicilişti, de vreo oră, prin faţa lor. Unul mai glumeţ (şi mai burtos) striga: “Bravo mă, mai aveţi puţin şi sunteţi ultimii!”. Aiurea, nu ştia el că mai sunt cam încă atâţia în spatele nostru. L-a luat o tipă de lângă mine la trei păzeşte: “Bine, nene, că stai tu pe margine şi mai ai şi colac de salvare!” Şi i-a mai zis ea şi altele, că o tot auzeam dezlănțuită şi râdeam pe sub mustăți.

Am trecut prin nişte zone superbe, printr-un câmp galben de rapiţă, printr-o zonă care mirosea puternic a mentă, alta care mirosea a leurdă, am încercat să mai trag cu ochiul, dar scurt, să nu intru în vreun şanţ, trebuia să rămân concentrată la drum. Şi atât de tare m-am concentrat, că la un moment dat am văzut în faţa ochilor cum drumul urcă destul de abrupt şi am început să mă îngrijorez şi să-mi fac planuri – cum să schimb viteza, cum să-mi iau avânt tin timp, doar, doar voi reuşi să urc măcar până la jumătate. Zis şi făcut, până când, poc! M-am trezit la realitate când am intrat cu tot avântul într-un biciclist, care a făcut stânga în faţa mea, pentru că el văzuse bifurcaţia, iar eu nu. Eram pregătită sufleteşte să încasez nişte înjurături, dar tipul a fost mai mult decât ok, a zis că nu-i nimic, chiar m-a întrebat dacă sunt bine, de mai multe ori.

Prima Evadare 2015 - pe langa rapita
Foto: Mihai Stetcu, din elicopter.

În scurt timp am ajuns la Palatul Ghica, adică pe la jumătatea traseului. Mă uit la ceas, trecuseră două ore. Ok, eram în grafic, aveam încă şase să termin în patru ore, cum îmi propusesem. La Palat o iau în dreapta, că aşa o luau toţi din faţa mea. M-am trezit însă într-o învălmăşeală grozavă, toată lumea era oprită, veselie, hărmălaie, de parcă nimerisem la o serbare câmpenească. What? Eu pe unde o iau? Arăta a capăt de drum, în mijlocul cursei! Până m-am dezmeticit au trecut vreo două minute. Acolo era un punct mare de alimentare şi oamenii se opriseră să mai stea de vorbă, să mai spună o glumă, că erau obosiţi. Am orbecăit un pic şi am ajuns la nişte fete cu chestii de hidratare. Am dat repede un pahar pe gât, am aflat ieşirea din labirint şi am pornit mai departe. N-aveam de gând să mă opresc prea mult, pentru că aveam un target de atins.

Prima Evadare 2015 - Palatul Ghica
Foto: Mihai Stetcu, din elicopter.

Un tip întreabă, aşa, cam leşinat: “Câţi kilometri am făcut până aici, 39?”. Zic: “Nu, 27!”. Cred că i-am dat o veste proastă…

Şi dă-i, dă-i, uite că intrăm într-o pădure nouă, pe unde e noroi, dar se poate merge bine. Ah, am prins aripi, vreau să zbor pe aici, dar stai că am nişte băieţi care se moşcăie în faţă, zici că fac o plimbare de weekend prin pădure. Analizez un pic pe unde să depăşesc, dar era cam single track, ar fi trebuit să forţez prea mult dincolo de cărare şi poate aş depăși unul…erau însă patru. Din cînd în când îl vedeam pe cel din față și nu puteam să nu mă întreb de ce merge așa prudent, de ce ceilalți trei nu îl depășeau, de ce erau ditamai oamenii multumiți de viteza aia, de ce, de ce…hai măi baieți, hai, ce sunteți așa mămăligoși, că pe-aici se poate, îmi tot ziceam… M-am gândit un pic ce-ar fi să-i depășesc pe toți patru dintr-o bucata, dar efortul ar fi fost prea mare și după ce îi depășeam trebuia să am resurse suficiente să mă și îndepărtez…zic lasă că aștept, mai am jumatate de traseu, o să-i depășesc când se lărgește drumul…și așa am făcut, am stat vreo 15 min în coada lor și după ce am văzut drum pietruit in fața ochilor m-am dus. Pacat ca s-a terminat așa repede tocmai pădurea asta prin care s-ar fi putut merge…

11252775_579839345451808_8520173400337691230_o

După episodul ăsta nu îmi mai amintesc decât morirla.

Mocirlă, mlaştină, lut, noroi de toate felurile. şi nesfârşit.

După un timp, pe la km 35, mi-a trecut prin minte că ar fi un moment bun să se termine concursul. Nu mă gândeam să abandonez, dar ar fi fost o eliberare să se termine, pur şi simplu. Nu trăsesem de mine la maximum, dar deja îmi ajunseseră bălţile şi noroaiele, mă măcinaseră psihic. Cred că cel puţin 15 km am tras ca un bivol de bicicletă prin mocirlă. Am trecut printr-o grămadă de stări: nervi, umor, răbdare, speranţă, epuizare, epuizare, epuizare.

Am încercat să-mi spăl roţile prin cât mai multe bălţi, ba chiar am încercat să şi pedalez prin mijlocul lor. De vreo două ori mi-a ieşit şi am lăsat în urmă un siaj spectaculos, dar în general nu. Alunecam rău şi mă afundam cu roată până dincolo de jumătate în mlaştină, după care făceam un efort considerabil să scot bicicleta de acolo. După câteva trânte din astea m-am resemnat şi am mers frumos în coloană, pe unde mergeau toţi.

Bicicleta ajunsese să cântărească vreo 30 kg, cred, atât de încărcată de noroi era. Când mă încumetam şi mă mai urcam pe ea simţeam ca şi cum aş trage în spate nişte saci de cartofi. Bicicleta mea suferea rău, scârţâia din toate încheieturile şi cam la fel scârţâiam şi eu.

Mocirlă la Prima Evadare 2015
Foto: Cristian Vasile

În jurul meu disperarea era instalată şi pe chipurile celorlaţi biciclişti. Unul, epuizat, stătea cu capul pe ghidon. Altul, mai încolo, se întinsese pe spate, ca la plajă. Am întâlnit nenumăraţi biciclişti cu crampe musculare. Am văzut mulţi căzând, după ce făceau un mic balet prin noroi. Căzături spectaculoase. Pe la km 40 împingeam bicicleta cot la cot cu Daniel Osmanovici, prezentatorul de ştiri de la Antena 1, pe care l-am ascultat povestindu-şi programul zilnic. Avântul meu se cam dusese.

Am reuşit să nu iau căzături, dar m-am zgâriat în pedale mult, din cauza terenului alunecos şi la un moment dat, când mă luptam să-mi trag bicicleta din noroi, am scăpat-o cu cadrul pe genunchi. Asta a fost crunt, am văzut stele verzi la propriu.

Un voluntar ne-a strigat: “Hai, mai aveţi doar 11 km!”. Doar??? Şi când mai avem patru km mi s-a părut un drum nesfârşit, darămite atunci! M-a apucat o durere violentă de stomac şi o foame cumplită. Nu mai aveam decât nişte gel energizant, care m-ar mai fi întremat, dar culmea e că tocmai de la geluri mă durea stomacul, care nu e obişnuit cu atâtea chimicale.

Îmi trecuse demult orice spirit competitiv şi orice dorinţă de a mai atinge vreun target, nu îmi doream decât să ajung.

În ultimul km, în sfârşit, s-a terminat mocirla şi am dat de drum pietruit. A fost ca o gură de oxigen. Am schimbat pe foaia mare şi am tras să ajung din urmă ce mai puteam. Am trecut de vreo doi băieţi care n-au avut nicio zvâcnire de orgoliu, n-au accelerat, m-au lăsat să trec şi să zbor şi eu măcar câteva sute de metri, aşa, ca pe final. La poarta de finish era un biciclist întins pe jos, aştepta ajutor de la ambulanţă.

S-a terminat, în sfârşit.

Ioana-Teodora Nedelcu, dupa Prima Evadare 2015

Pierdusem şirul orelor şi când m-am uitat la ceas am văzut că am făcut ceva şi 50 de minute. Nu mai eram în stare să calculez, dar am presupus că 4 ore şi 50 de minute. Şi mi-am zis că n-am făcut eu patru ore, dar măcar am făcut sub 5, obiectiv atins, oarecum. M-am întins pe iarbă să stau. Pur şi simplu îmi doream să stau. Doamne, ce bine e câteodată să stai. Primesc un SMS: “Felicitări, ai terminat Prima Evadare în 5:50”. What???

Recunosc că am fost dezamăgită, dar n-a fost chiar aşa de jalnic, ultimul concurent a făcut peste opt ore, iar eu am reuşit să ies înaintea multor fete pe care le-am mai întâlnit pe la concusuri. Din păcate, pentru mine, Prima Evadare, deşi a avut porţiuni incredibil de frumoase, a fost pe jumătate o lungă plimbare pe jos, prin mocirlă, pe care acum zic că am făcut-o pentru prima şi ultima dată.

Gleznele şi pantofii mei, după Prima Evadare.
Gleznele şi pantofii mei, după Prima Evadare.

Am ieşit pe locul 84 din 204 la open feminin.

Răni de război: nişte vânătăi, nişte zgârieturi, o febră musculară incredibilă la spate şi tricepşi şi o mare durere de cap. Cică nu m-am hidratat suficient, deşi am cărat după mine vreo 2-3 litri de apă, din care cred că am băut cam un litru, maxim 1,5 litri în timpul cursei.

Comentarii