Publicitate
Acasă Alergare Primul maraton: Am reușit!

Primul maraton: Am reușit!

Nici nu știu cu ce să încep. Încă  sunt copleșit de emoții și îmi vine să plâng (da, știu, ciudat că-i după) când mă gândesc că am reușit, că sunt maratonist, că s-a terminat chinul. Da, spre sfârșit a fost un chin neîntrerupt și nu mă gândeam decât că vreau să se termine durerea.

S-o iau însă cu începutul. Trebuie să fac o mărturisire. Am urmat un program de antrenament pentru primul maraton și, până la ultimele două long run-uri, l-am urmat cu  sfințenie. Problema a apărut în momentul în care m-am accident și genunchiul stâng nu m-a lăsat să alerg. Am făcut repaos total timp de mai bine de 7 zile. Nu  știu dacă am procedat corect.

Pe urmă, pentru că long run-ul de 32 de kilometri s-a nimerit în aceeași zi cu triatlonul de la Mamaia, am echivalat cele două evenimente, deși ca timp, la triatlon (duatlon), am făcut mai puțin de trei ore, cât ar fi durat long  run-ul. După acest concurs n-am mai alergat deloc, pentru că reapăruseră durerile și n-am vrut să risc. Cred, însă, că aceste întreruperi m-au tras în jos și nu m-au lăsat să-mi ating obiectul inițial: să parcurg distanța de maraton în 4 ore.

Înainte de start

Sâmbătă n-aveam somn. La  ora 00:00 eram încă treaz și plin de emoții. Mă tot gândeam la  concurs. Duminică dimineață m-am trezit la ora 06:00, iar la 07.40 am ieșit pe ușă. Am ajuns la fața locului pe la 08.30. Când am ieșit din stația de metrou am rămas puțin blocat, pentru că pe străzile orașului nu erau mașini. Era ca într-un film apocaliptic. Am zărit, fericit, o toaletă ecologică. Pe urmă,m-am dus  în piața Constituției.

Pentru că îmi doream să scot 4 ore sau puțin sub acest timp, m-am poziționat la start lângă pacemakerii dedicați  acestui timp. Erau doi și aveau baloane albastre agățate de tricouri.

Primul maraton - Emilian Nedelcu - Biciclistul.ro - Înainte de start
Înainte de start, alături de amicii din Constanţa: Radu Marga, Cristi Bornaz, Sabin Vasile.

10,9,8,,,,3,2,1, start!

Eram puțin ofticat că Garminul meu n-a reușit mai bine de cinci minute să se conecteze la GPS. Bănuiesc că a fost din cauza faptului că erau multe ceasuri cu GPS pe acolo. Drept urmare, după ce s-a dat startul, s-a conectat la vreo 500 de metri de locul de plecare.

Mi s-a părut că s-a plecat cam tare, cu 5:20 pe kilometru. Mi-am luat țintă  baloanele albastre și m-am ținut după ele. Mă simțeam bine, plin de energie. Aveam la mine geluri, apă cu lămâie, eram optimist. Nici nu știu când au trecut primii 10 km. Au fost floare la ureche. După ce am parcurs această distanță, am început să am o senzație acută de disconfort. Trebuia neapărat să merg la toaletă. Am ratat una pe  la piața Alba Iulia. Nu m-am dus, pentru că mi-a fost frică că o să pierd baloanele albastre.

Și uite așa au mai trecut 10 km, parcă fără să-i simt. Parcursesem distanța de semimaraton, aproape, și mă simțeam bine și în vână. Baloanele mele albastre erau în fața mea pe la vreo 30 de metri. La un moment dat, îl văd pe unul dintre pacemakeri că trage pe dreapta și se îndreaptă către o toaletă ecologică. “Acum e momentul”, mi-am spus în gând. Am intrat și eu, imediat după el. Și a început coșmarul. Nu se mai termina rezervorul!!! Cred că am eliminat vreun litru de urină! L-am auzit pe pacemaker cum iese din cabina lui și mă  gândeam cu disperare că o să-l pierd. Era fix aceeași senzație pe care o ai când te afli într-un mijloc de transport în comun și îți dai seama că ar fi trebuit să te dai jos la stația care tocmai a trecut. Și, pe urmă, începi și calculezi ce distanță trebuie să parcurgi înapoi, ca să repari paguba.

Când am ieșit din toaleta ecologică, baloanele albastre se vedeau la vreo 500 de metri, dacă nu și mai bine, în fața mea. Am iuțit ritmul. Ajunsesem la 4:45 și mi-am dat seama că alerg prea tare (pentru mine) și în ritmul ăsta o să mă tai în curând. Am lăsat-o mai moale, în cele din urmă. Mă gândeam că poate îi ajung după câțiva kilometri.

Între timp, am terminat prima bucla. Deci, mai aveam încă pe atât. Lângă mine alerga Dragoș Ion, fan Biciclistul.ro, cu care am și făcut cunoștință, pe traseu. “Ce crezi, ajungem baloanele albastre până la sfârșit?”, mă întreabă el. Am  ridicat din umeri, dar în sufletul meu încolțise deja îndoiala. Erau destul de departe. La îndemnul lui Dragoș, am mărit din nou ritmul. Ajunsesem din nou la 4:45 și mi-am dat seama că nu pot s-o țin așa. I-am arătat ceasul lui Dragoș și până la urmă am continuat în ritmul nostru.

De pe la kilometrul 24, 25, am început să alerg tot mai încet. Dragoș a luat-o înainte, hotărât să prindă baloanele albastre.

Primul maraton - Emilian Nedelcu - Biciclistul.ro (foto: Florian Răducanu)
Primul maraton – Emilian Nedelcu – Biciclistul.ro (foto: Florian Răducanu)

Zidul

Încă mă simțeam ok, aveam respirația normală, picioarele mă dureau, dar suportabil. Mă gândeam că poate , totuși, n-o să ating niciun zid, că m-am tot antrenat. Dar, a venit. La kilometrul 28 m-a izbit fulgerător și m-a luat pe nepregătite. Am fost pur și simplu șocat. Mi s-a pus, fără niciun avertisment, mama crampelor. Cred că am și strigat. A trebuit să mă opresc. M-am masat, am făcut câteva exerciții de stretching și, după vreo două, trei minute, durerea a început să se estompeze, iar mușchiul să se relaxeze.

“Am scăpat ieftin”, mi-am spus. După 500 de metri mi s-a întâmplat aceeași chestie, hai să-i zicem tatăl crampelor, la  piciorul stâng. Am repetat mișcările de masaj. Durerile s-au estompat, dar mai aveam, din când în când mici revolte ale mușchilor. Pe urmă, în completare, picioarele nu mai vroiau să mă asculte. Mă apropiam de kilometrul 30 și mă gândeam cu groază că nu vreau să mă opresc, orice ar fi.

Punctele de hidratare au fost adevărate oaze. Gelurile mele și cei 500 de ml de suc de lămâie nu mi-ar fi ajuns, cu siguranță. Deși mi se spusese că centrele de revitalizare vor fi din 5 în 5 kilometri, erau cam la 2, 3 kilometri. Unele aveau doar apă, iar cele din 5 în 5 aveau și banane, mere și Isostar. La unul de pe Calea Victoriei am prins și ciocolată, Twix cred că era. A fost foarte, foarte bună :).

După kilometrul 31 m-am oprit, efectiv, la fiecare punct de rehidratare. Până atunci luasem din mers totul. Mă opream, beam apă pe îndelete, mâncam și mai făceam câțiva pași, în timp ce  mestecam.

Când am trecut de Alba Iulia, pe la kilometrul 34, 35, l-am ajuns din urmă pe Dragoș. Se oprise și se ținea de picioare. Am pornit împreună, într-un ritm amețitor de 07:15 pe kilometru. Aproape de Calea Victoriei, pe la kilometrul 37 m-am oprit și am început să merg. Nu mai puteam. Am ținut-o așa vreo 600 de metri. Pe urmă, mi-am adus aminte de sfaturile lui Gabi Solomon. Îmi fixam un punct, până unde urma să merg și, pe urmă, alt punct, până unde urma să alerg.

Și am ținut-o așa, cu  opriri din ce în ce mai dese până la sfârșit. Ultimii 3 kilometri au fost infernali. Soarele mă bătea în cap (cred că am făcut și o ușoară insolație) și alergam cu 09:00 pe kilometru. Picioarele mă dureau îngrozitor. Până la urmă, cum necum, cei trei kilometri au trecut, iar eu am terminat primul maraton în 4:37 și ceva de minute.

Update: Timpul oficial cu care am terminat primul maraton este 4:36:38. M-am clasat pe locul 329 din 595.

Update: Timpii intermediari

Timpii intermediari - primul maraton - Emiilan Nedelcu - Biciclistul.ro

După concurs

Mi-a plăcut medalia, mare și grea. Sunt mândru de ea. Ioana  mă aștepta la finish cu haine uscate. Am intrat într-un cort și m-am schimbat. Corpul a început să-mi frigă și să am frisoane. Pe urmă, mi-a venit senzația de vomă. Puternică. Am fost la un milimetru să vomit. Din piața Constituției și până la Unirea, la metrou, am făcut cel puțin 30 de minute. Mă tot opream să-mi trag sufletul.

După ce am ajuns acasă, Ioana mi-a făcut mama fripturilor, cea mai bună din lume, pe care am mâncat-o cu spaghete fierbinți. Am băut și niște Ciuc Radler, berea berilor. După duș am simțit că reîncep să devin om.

Dar am rămas cu un nod în gât și tot îmi vine să plâng. Încă nu-mi vine să cred că am terminat primul maraton.

Galerie foto pe Facebook, cu peste 400 de fotografii.

Comentarii