Am citit pe Agerpres următoarea știre:

“Triatlonistul Sorin Boriceanu, primul român calificat la un Campionat Mondial, cel de la Beijing din 2011, a ratat participarea la ediția de anul acesta, din Noua Zeelandă, din cauza lipsei banilor, potrivit unui comunicat remis AGERPRES. Boriceanu (32 ani) era calificat la etapa finală a Campionatului Mondial de triatlon, de la Auckland (Noua Zeelandă), dar nu a reușit să strângă cei 3.000 de euro necesari, incluzând transport, cazare, taxa de participare și taxa transport bicicletă.

Sorin a concurat la competiții din peste 30 de țări de pe trei continente, a luat parte la peste 100 de triatloane olimpice, iar dorința lui cea mare e să concureze în finala Campionatului Mondial de Iron Man 70.3 și în celebra cursă Escape From Alcatraz”.

Mă simt nevoit să fac niște precizări, pentru a nu fi creată o confuzie.

Îmi pare rău pentru Sorin Boriceanu, că nu a putut ajunge la campionatul mondial de triatlon și îl admir pentru faptul că vrea la Jocurile Olimpice.

Dar se amestecă două mâncăruri diferite aici. Sorin Boriceanu se calificase la campionatul mondial de triatlon la categoria  amatori (group age, cum i se mai spune), nu la profesioniști, iar la Jocurile Olimpice participă doar sportivi profesioniști.

Din păcate, în România, nu există niciun triatlonist care să facă față într-o competiție la Elite. Nu știu care sunt motivele, că n-au sportivii bani, că n-au sponsori, că nu există interes, că nu există condiții de antrenament. Pot fi toate la un loc.

Adevărul rămâne însă că avem sportivi legitimați la diverse cluburi, dar care nu pot participa la concursurile Elite, pentru simplul fapt că nu rezistă.

Triatlonul nu este singurul sport în această situație. La fel stăm și la ciclism. Bunăoară, singurul ciclist român care a participat la Jocurile Olimpice de la Londra, Andrei Nechita, n-a putut duce cursa olimpică până la sfârșit, fiind nevoit să abandoneze.

Îl cunosc pe Sorin Boriceanu, la fel cum îl cunosc și pe Ciprian Bălănescu sau Alexandru Diaconu. Toți sunt sportivi remarcabili în România, la concursurile de aici, dar peste hotare nu fac față. Ăsta-i adevărul.

Asta nu înseamnă că acești sportivi nu au niciun merit. Din contră, sunt deschizători de drumuri. Și am observat că rezultatelele tot mai bune pe care le-au obținut în ultimul timp (Bălănescu la balcaniadă, Boriceanu la campionatul mondial de triatlon sau Diaconu la competițiile de Ironman), au atras atenția sponsorilor, care au devenit tot mai interesați să se asocieze cu imaginea lor, într-o piață locală de biciclete, spre exemplu, care ca și sporturile mai sus menționate se zbate să-și găsească un drum al ei și să devină relevantă la nivel regional.

Vorbeam zilele trecute cu un antrenor din cadrul unui club de stat, care are și secție de triatlon. Bate vântul acolo, n-au sportivi. Nu există bază de selecție în România. Le-ar trebui tineri de 14 ani, care să știe să înoate bine și care să fie dispuși să muncească extrem de mult. Nu există, pur și simplu. Triatlonul din România n-o să crească peste noapte.

Comentarii